IVO ANDRIĆ - SCRIITOR ŞI/SAU DIPLOMAT

Ambasada Republicii Serbia la Bucureşti, Uniunea Sârbilor din România şi Muzeul Naţional al Literaturii Române au onoarea de a vă invita la inaugurarea festivă a expoziţiei realizate de Muzeul oraşului Belgrad:

IVO ANDRIĆ - SCRIITOR ŞI/SAU DIPLOMAT

Luni, 23 aprilie  2012, ora 18.00
Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române

Invitaţi:
E. S. Dl. Zoran Popović – Ambasadorul Republicii Serbia la Bucureşti
Dna. Danica Prodanović – Director al Muzeului orasului Belgrad
Acad. Eugen Simion

Amfitrion:
Prof. univ. dr. Lucian Chişu, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române

R.S.V.P.
Tel.: 021.212.58.46 (Muzeul Naţional al Literaturii Române)
021.210.03.59 (Ambasada Republicii Serbia la Bucureşti)

IVO ANDRIĆ– SCRIITOR ŞI/SAU DIPLOMAT

Expoziţia organizată de Muzeul oraşului Belgrad a fost prezentată în premieră la sfârşitul anului 2010 în oraşul italian Gorizia. Concepută cronologic, expoziţia urmăreşte creaţia literară şi cariera diplomatică a lui Ivo Andrić căruia i-a fost dedicată în 2011 cu prilejul semicentenarului de la acordarea premiului Nobel pentru literatură. Ivo Andrić este un intelectual rasat, spirit european de o erudiţie excepţională, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai sec. XX din spaţiul iugoslav care face parte, în acelaşi timp, din elita diplomaţiei europene interbelice. Ivo Andrić este o personalitate care a activat simultan în două domenii, fiecare dintre acestea fiind supusă, în felul său, judecăţii neînduplecate a opiniei publice, obţinând însă recunoaştere deplină în ambele. Care dintre cele două faţete ale lui Andrić este mai importantă, mai adevărată, mai apropiată de sufletul său...Care pe cine a ajutat, diplomatul pe scriitor, ori scriitorul pe diplomat. Sentimentele au fost în slujba raţiunii ori invers... Poate că adevărul se află la mijloc, ori de ambele părţi şi atunci totul devine mai dificil şi mai preţios pentru un om care s-a dedicat în toată viaţa lui cuvintelor şi tăcerii în acelaşi timp.
Întrebările rămân deschise, această expoziţie fiind o încercare de a ne apropia de universul lui Andrić care şi în ultimele decenii stârneşte acelaşi interes din partea cititorilor şi a criticilor operei şi vieţii sale, depăşind cu mult graniţele Europei. Andrić reprezintă astăzi, poate mai mult decât vreodată, cheia înţelegerii complexităţii contextului din Balcani şi din ţările fostului spaţiu iugoslav. În moştenirea sa literară de puternice valori umaniste, Andrić ne dezvăluie în cuvinte simple şi adevărate forţa tumultuoasă a istoriei şi a mitului, frumuseţea naraţiunii umane de la începuturi.
Întreaga sa viaţă a purtat în sufletul său Bosnia sa natală, o ţară aflată la răscrucea dintre Răsărit şi Apus şi imaginile din copilărie, legate de Višegrad în care râul Drina este traversat de podul paşei Mehmed, iar miturile şi legendele sunt adânc înrădăcinate.
A început să publice în revistele literare din Sarajevo şi Zagreb versuri, recenzii ale unor cărţi ori spectacole de teatru, propriile tălmăciri din poezia lui Walt Whitman ori proza lui Strindberg, eseuri şi numeroase articole. Adevăratul debut al lui Andrić este legat de publicarea a două volume de proză lirică, de meditaţie la Zagreb, Ex Ponto (1918) şi Anxietăţi (1921) şi a unei povestiri Drumul lui Ali Gerzelez la Belgrad în 1920. În cercurile literare din Zagreb se vorbea despre el în următorii termeni: „Nefericit ca toţi artiştii. Ambiţios. Sensibil. Pe scurt: are viitor”. Iar colegul lui, diplomat şi scriitor, Miloš Crnjanski, a exclamat: „Andrić est arrivé!”
La sfârşitul anilor 1919, Andrić pleacă din Zagreb la Belgrad şi se angajează la Ministerul Afacerilor Externe. De atunci până în 1941, când izbucneşte cel de-al doilea război mondial şi va fi pensionat, îşi construieşte o carieră diplomatică ascendentă, activând în diferite ţări europene şi în capitalele acestora. În calitate de tânăr diplomat Andrić posedă calităţi şi cunoştinţe cu mult peste experienţa şi vârsta sa. Este evaluat de către superiorii săi cu calificative maxime. Cariera sa diplomatică desfăşurată din Estul în Vestul Europei, de la Bucureşti şi Madrid la oraşele care aveau pe atunci un rol hotărâtor în politica europeană (Roma, Paris, Geneva şi Berlin) l-a ajutat să dobândească o viziune de ansamblu privind relaţiile dintre marile puteri şi popoarele mici mult mai amplă decât majoritatea colegilor săi, devenind un analist de marcă al diplomaţiei iugoslave de atunci.
Deşi este inexactă informaţia din punct de vedere cronologic, Graz, se află pe primul loc în cariera sa diplomatică, aşa cum Berlinul în 1941 reprezintă finalul acesteia. Oraşul Graz stă sub semnul susţinerii tezei sale de doctorat şi al efortul său intens de a se menţine în diplomaţie, pe când Berlinul, sub semnul strădaniei sale, ca în calitate de emisar cu autoritate diminuată, să iasă din aceasta.

În perioada până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, cu o sănătate delicată şi grav afectată de o boală de plămâni, Andrić este deseori bolnav, dar îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate obligaţiile sale de serviciu, citind în acelaşi timp enorm, cercetând în arhivele şi bibliotecile naţionale din Paris şi Viena. Scrie şi publică (în general povestiri) două volume de povestiri (1924 şi 1931) şi eseul „Goya” care va deveni ulterior cunoscutul volum De vorbă cu Goya, manifestul său filosofic şi poetic. A fost ales, iniţial membru corespondent al Academiei regale sârbe, apoi ulterior înainte de război, academician, devenind una dintre cele mai importante personalităţi interbelice din Regatul Iugoslavia.
După mulţi ani, Andrić va include în cartea sa Semne lângă drum meditaţii şi reflecţii pe tema diplomaţiei şi oamenii cu care s-a intersectat în această perioadă, creionându-şi implicit portretul de diplomat în frac: „Cine să determine şi să enumere toate calităţile de care are nevoie cel care vrea să se dedice acestei profesii? Trebuie să fii variat şi simplu. Să nu fi părtinitor, dar suficient de falnic, chiar mândru uneori: să nu dispreţuieşti amănuntele (sub nicio formă, defel), dar să ştii să te opreşti undeva la limita detaliului şi al pedanteriei; să fii conştiincios în toate, fară a a fi exagerat de sârguincios; să apreciezi clipa şi să te foloseşti mereu de ea, dar să ştii să laşi ca timpul să lucreze; să fii interesat de oameni, de lucruri, arte, jocuri şi distracţii, dar să nu te laşi pradă patimii şi intimităţii în care să uiţi de tine cu totul; să fii puţin om, dar niciodată neom; să fii pregătit la toate şi capabil de toate, dar să nu fi lipsit de suflet şi nici un monstru. Asta înseamnă de fapt: să trăieşti mereu pe două planuri, pe cel personal, omenesc şi pe cel profesional, neomenesc, dar să nu arăţi niciodată nimănui în ce plan te afli în acel moment, ori mai exact: să nu fi nici chiar tu singur conştient de aceasta, ceea ce este cel mai sigur mod de a nu te trăda”.
După terminarea războiului în 1945 publică romanele E un pod pe Drina, Cronică din Travnik şi Domnişoara, un nou volum de povestiri, iar în 1954 romanul Curtea blestemată.
În 1961 Ivo Andric devine laureatul premiului Nobel pentru literatură, iar în motivaţia comitetului care a făcut nominalizarea se menţionează faptul că lui Andrić i se acordă acest premiu pentru forţa epică cu care a redat motivele şi destinele oamenilor din istoria ţării sale. A creat într-o limbă de circulaţie restrânsă, dar opera sa a depăşit graniţele şi timpul în care a trăit.
Moartea lui Andrić survenită în 1975 a rămas departe de drumurile din Višegrad, râul Drina şi de celebrul pod care, se spune, este înălţat în nopţile întunecoase de zâne şi diavoli. La fel ca orice altă lucrare măreaţă făcută de om pe pământ.

IVO ANDRIĆ (1892-1975)
Ivo Andrić s-a născut în 1892 într-o localitate de lângă Travnik (Bosnia şi Herţegovina). Rămas orfan de tată la o vârstă fragedă, se mută împreună cu mama sa la Višegrad, la rude, unde îşi va petrece copilăria. Aici absolvă şcoala generală şi se înscrie la liceul din Sarajevo. Ca licean aderă la organizaţia revoluţionară „Tânăra Bosnie” fiind arestat şi ulterior întemniţat de către autorităţile austro-ungare pentru activitatea revoluţionară desfăşurată în cadrul acesteia. Ivo Andrić a stat în închisoare, aproape tot timpul cât a ţinut primul război mondial.
Urmează studiile universitare de istorie şi slavistică la Zagreb, continuându-le ulterior la Cracovia, Viena şi Graz unde îşi va susţine doctoratul cu tema ”Dezvoltarea vieţii spirituale în Bosnia în timpul dominaţiei turceşti”. Din 1920 până în 1941 când se va pensiona, se află în misiuni diplomatice la Roma, Graz, Bucureşti, Marsilia, Paris, Madrid, Geneva, Berlin. Din 1941-1975 va locui şi va scrie la Belgrad.

În umbra zidurilor închisorii şi-a scris cele dintâi cărţi, publicând ulterior două volume de poeme în proză Ex Ponto şi Anxietăţi, meditaţie lirică. În perioada interbelică se dedică, în general, povestirii şi nuvelei, impunându-se foarte curând drept unul dintre cei mai reprezentativi scriitori realişti, multe din povestirile sale devenind antologice. După cel de-al doilea război mondial publică trei romane: E un pod pe Drina, Cronică din Travnik şi Domnişoara, iar în 1954, romanul Curtea blestemată. Postum au fost publicate încă trei volume: Semne lângă drum, Paşa Omer Latas, din păcate nefinalizat şi volumul de povestiri Casa însingurată. Andrić a scris, de asemenea, câteva eseuri despre Njegoš, Vuk Karadžić, Petrarca, Goya, Bolivar, fiind şi un critic literar de excepţie. În 1961 i se decernează premiul Nobel pentru literatură.