A murit Constantin Codrescu

Ne-a părăsit Constantin Codrescu, un mare actor, profesor, regizor. A absolvit Institutul de Teatru din Bucureşti în 1951, fiind unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale. După o perioadă în care a fost asistent la prof. Ion Cojar, a devenit profesor la I.A.T.C. Bucureşti, la Institutul de Teatru din Târgu-Mureş, iar după 1989 la Facultatea de Teatru a Universităţii Ecologice şi la Facultatea de Teatru a Universităţii „Spiru Haret”. La Teatrul Maghiar din Sfântu Gheorghe a ajuns în 1972, solicitat să regizeze câteva spectacole. Anii petrecuţi împreună au fost grei, plini de încercări, mai ales când trupul actorului a fost aproape sfărâmat de un accident de maşină, în urma căruia a lipsit un an din teatru. S-a recuperat încet, sub atenta supraveghere a medicilor. Totuşi, accidentul de maşină l-a pus pe Constantin Codrescu în faţa unei stări de lucruri confuze. După 28 de ani de activitate artistică, din care 19 în Teatrul Mic, a fost pus în faţa unei alegeri dificile. Aceea de a renunţa la statutul său profesional. După cutremurul din 1977 a părăsit spaţiul bucureştean şi s-a mutat la Snagov. Experienţa didactică acumulată în anii petrecuţi la Institutul de Teatru I. L. Caragiale din Bucureşti i-a permis să ia o hotărâre curajoasă şi deosebit de importantă. În 1977, în calitate de conferenţiar şi apoi de profesor universitar, şef de catedră, s-a alăturat celor ce au răspuns solicitării Ministerului Învăţământului de a înfiinţa secţia română a Institutului de Teatru de la Târgu Mureş. Împreună cu Ileana Burlacu şi Adrian Mazarache a ctitorit prima şcoală de teatru în limba română de pe meleaguri transilvane. După Târgu Mureş a ajuns la Brăila. Aici a preluat conducerea teatrului şi pentru o vreme colectivul acestuia s-a îmbogăţit cu noi actori, iar repertoriul cu noi piese. A ajuns la teatrul din Giurgiu şi, într-un târziu, la noua secţie română de teatru din Covasna, Sfântu Gheorghe. Aici a trăit şi revoluţia. A revenit la Bucureşti, la Teatrul Naţional, după 60 de ani, jucând în „Toma d’Aquino”, în regia lui Grigore Gonţa. Singura constantă din viaţa acestui monstru sacru al teatrului şi filmului românesc a fost şi a rămas publicul.

Ca regizor şi scenograf a pus în scenă piese din dramaturgia naţională şi universală: „Act Veneţian”, de Camil Petrescu (Teatrul de Stat Baia Mare), „Fraţii Karamazov” ,de Dostoievski, „Judecată în noapte”, de A. Vallejo, „Pensiunea Doamnei Olimpia”, de I. D. Şerban (la Teatrul Naţional Târgu Mureş), „Lumea lui Cehov” (Teatrul de Stat Sfântu Gheorghe), „Roata”, de C. Ifrim, „Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller, „Caragiale…fantasticul” – o dramatizare după proza lui I. L. Caragiale, semnată de Constantin Codrescu şi Elena Roşu (la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila), „Adio copilărie” de Rozov, „Ruy Blas” de Victor Hugo, „Acuzarea apără” de Ştefan Berciu (Teatrul Mic din Bucureşti), „Martor şi Judecător”, de Ion Bălan, un spectacol inspirat din viaţa lui Panait Istrati (Teatrul „Maria Filotti” din Brăila). A jucat în nenumărate filme precum „Scara” (2021), „Magnatul” (2004), „Train de vie/ Trenul vieţii” (1998), „Terente – Regele bălţilor” (1995), „Ochii care nu se văd” (1994), „Doi haiduci şi o crâşmăriţă” (1993), „Flori de gheaţă” (1989), „Lacrima cerului” (1989), „Martori dispăruţi” (1988), „Un oaspete la cină” (1987), „Pădurea de fagi” (1986), „Pistruiatul”, „Roșcovanul”, „Totul se plăteşte” (1986), „Colierul de turcoaze” (1985), „Masca de argint” (1985), „Sezonul pescăruşilor” (1985), „Lumini şi umbre” (1982), „Capcana mercenarilor” (1981), „Trandafirul galben” (1981), „Bietul Ioanide” (1980), „La răscrucea marilor furtuni” (1980), „Vlad Ţepeş” (1979), „Pentru patrie” (1978). Anul acesta,  Ziua Culturii Naționale, Constantin Codrescu a fost decorat de preşedintele României Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler.

În ultimii ani, Constantin Codrescu a fost de câteva ori invitat al Muzeului Naţional al Literaturii Române, dar şi al revistei Manifest Româneşte, iar prezenţa sa a umplut până la refuz spaţiul destinat publicului, semn că este iubit, preţuit, admirat. Iubirea a fost şi a rămas constanta după care s-a ghidat întreaga viaţă. S-a născut la miezul zilei de 5 septembrie 1931, la Huşi. Împlinise anul acesta 91 de ani. Constantin Codrescu şi-a dorit ca realitatea crudă a vieţii să rămână undeva, departe, să fie ferit de tristeţi, de dureri. A crezut în nevoia de adevăr, de cinste. „Setea de cultură, de cunoaştere, înţelegerea fenomenelor ce mai târziu aveau să ne marcheze întreaga existenţă, respectul deosebit pe care îl datoram dascălilor noştri, adevăraţi părinţi spirituali, respect care se va răsfrânge asupra propriei noastre personalităţi, modul în care relaţia dascăl-învăţăcel trebuia să existe în interiorul şcolii ca şi în afara ei, sunt doar câteva dintre temeiurile pe care le-am însemnat cu litere de aur pe edificiul raţiunii noastre de oameni, de viitori cetăţeni ai acestei ţări. De ce şcolii de azi, atât profesorilor, cât şi elevilor aceste principii le sunt străine? Poate pentru că e prea mare setea de a goli plinul pahar al trecutului numai pentru a fi «modern» cu orice preţ, de a fi iniţiatorii unei noi «vibraţii» umane şi spiritual care din nefericire generează un adevărat dezechilibru al structurii noastre. Nu pot concepe ca agresivitatea, specific violenţei, în cuvânt şi faptă, să dărâme, să distrugă principii de viaţă solide ce au stat la baza societăţii noastre moderne”, afirma Constantin Codrescu în timpul unei întâlniri în Grădina MNLR.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe, familiei!

Credit foto: Dan Vatamaniuc, MNLR