Adrian Marino

Pe 16 martie 2005 murea la Cluj, de o veche suferință cardiacă, Adrian Marino. S-a născut la Iași pe 5 septembrie 1921. Publicată postum abia în 2010, la indicația autorului, controversata  autobiografie intelectuală Viața unui om singur, arată un caz oedipian dramatic. Discipol al lui G. Călinescu, la al cărui Jurnal literar a debutat în 1939 şi al cărui asistent a fost între 1945-1947 (când începe și o teză de doctorat despre Macedonski), se afirmă ca foiletonist și eseist speculativ, iubitor de valori clasice. După reprimarea stalinistă (acuzat de acțiuni cladestine în contul Tineretului Național Țărănist), va fi deținut politic vreme de un deceniu și deportat în Bărăgan, la Lătești, unde ajunseseră Goma și Ivasiuc. La întoarcere, Călinescu îl respinge și fostul discipol, revoltat, îl reneagă: printr-o psihologie inversată, fostul foiletonist eseizant devine un erudit anticălinescian, militant anti-tradiționalist și anticlasic, anti-impresionist, anti-foiletonist, metateoretic și metacritic, preocupat de comparatism și universalizarea literaturii, nu de administrarea ei național(ist)ă. Cu sprijinul logistic al soției, universitara Lidia Bote, debutează editorial impetuos: cele două sinteze cvasi-exhaustive despre viața (1966) și opera (1967) lui Macedonski, cu al cărui donquișotism modern se identifică (au și aceleași inițiale) sunt cele mai solide cărți despre, pandant la monografiile călinesciene despre Eminescu. Prin acreditarea masivă a întâiului nostru modernist, pe care l-a și editat, Marino inaugurează direcția propriului militantism modern, raționalist, iluminist-universalist. Scolastic în afara universității, devine un propovăduitor al criticii de idei, riguros-sistematice. Introducere în critica literară (1968), Modern, modernism, modernitate (1971), wellekianul volum-matrice Dicționar de idei literare (A-G) (1973), referențiala Critica ideilor literare (1974), alături de mai târzia, edificatoarea Hermeneutică a ideii de literatură (1987) prefigurează ciclopica Biografie a ideii de literatură (șase volume, 1991-2000). Reabilitat, rămâne liberprefesionist cu statut special: membru USR, bursier Pro-Helvetia la Geneva, membru, între 1977 și 1983, globetrotter ca membru al conducerii International Comparative Literature Association și al Asociației Internaționale pentru Studiul Secolului al XVIII-lea, laureat Herder, colaborator la reviste și volume mondiale de anvergură (cele despre avangardă din 1984, apărute la Budapesta), autor de lucrări teoretice (Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980, Etiemble ou Le Comparatisme militant, 1881, Comparatisme et theorie de la litterature, 1988) în care modele de succes sunt accesate pentru a legitima propria opțiune pentru un comparatism universalist-ecumenic, pe modelul Rene Wellek-Rene Etiemble, depășind opoziția centru vs. periferie și privilegiind invarianții în fața influențelor. Va fi, ca inițiator al revistei plurilingve Cahiers roumains d`etudes litteraires (1971-1980), unul din principalii ambasadori ai liberalizării post-staliniste. Jurnalele intelectuale de călătorie (Ole! Espana!, 1974, Carnete europene, 1976, Prezențe românești și realități europene, 1978) sunt autodefiniri trepidante. A publicat și sinteze pentru export, având, între criticii rămași în România, ecoul internațional cel mai amplu. Au existat suspiciuni rezonabile privind folosirea sa ca agent de influență al regimului Ceaușescu. Fostul țărănist, devenit liberal sub acoperire marxistă, intră după 1990 în PNȚ-CD (fiind aleergic la ortodoxism, ruralism sau conservatorism) și, sub umbrela Forumul Democratic Antitotalitar, moșește Alianța Civică, înainte de a se retrage, dezamăgit, din politică. Conflictul cu moștenirea „interbelică” a lui Noica a generat dispute în rândul intelectualității de dreapta. Fondează, împreună cu Paul Cornea, Asociația Română de Literatură Generală și Comparată, publică o sinteză despre cenzură în România (mai avea în proiect una despre ideea de libertate) și culegeri de eseistică polemic-ideologică (Pentru Europa: integrarea României. Aspecte ideologice și culturale, 1995, Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română, 1996), își face mulți dușmani, dar și admiratori – în special optzeciști.  Situat de la început în afara disputei dintre protocroniști și sincroniști, va lansa, într-un incitant volum-dialog cu Sorin Antohi (2001), ideea unui „al treilea discurs”, apt să depășească opoziția sterilă dintre cosmopolitismul occidentalist și autohtonism. Ideologul liberal dezvoltase o fobie la adresa impresionismului foiletonist și eseizant, a iraționalismului, ruralismului și naționalismului, făcute responsabile de provincialismul culturii autohtone. Personalitatea accentuată l-a făcut să rămână însă un „om singur”. Un savant universalist, impresionant nu prin rezultatele teoretice (banale) ci prin erudiția creatoare sistematică și enciclopedică, irigată de subiectivitate polemică. Dacă G. Călinescu a fost un mare autor de biografii scriitoricești, Marino e un prodigios biograf al ideilor literare și culturale, urmărite de la origini până în prezent.

Text de Paul Cernat.