13 august 2017 — Evocări

Alexandru Sahia 80

© foto: Arhiva MNLR

Pe 13 august 1937 murea la București de ftizie, la nici 29 de ani, Alexandru Sahia (n. 11 octombrie 1908, com. Mănăstirea, Călărași). Pe numele adevărat Stănescu, nepot de preot ortodox și fiu de țăran liberal înstărit, intră de foarte tânăr la mănăstire (s-a și născut, simbolic, în comunca Mânăstirea), de unde iese dezamăgit și convertit la ateismul marxist. Numele arab de Sahia și l-a luat de pe urma unei călătorii la locurile sfinte, în Ierusalim și Egipt. Gazetar precoce, a colaborat la revistele tinerei generații și în presa de stânga, dar și în Bilete de papagal, Vremea etc., iar împreună cu prietenul Eugen Jebeleanu a ținut o pagină literară în cotidianul Dimineața. Militant PCdR din ilegalitate, membru al asociației Amicii USRR și editor, printre altele, al revistelor comuniste efemere Bluze albastre și Veac nou. A purtat polemici la baionetă cu intelighenția de extremă dreapta a epocii. Despre reportajul apologetic de călătorie în Țara Sovietelor (URSS azi, 1935), amicul Petre Pandrea va considera ulterior, necreditabil, că ar fi fost contrafăcut. Omul era, oricum, un true believer revoluționar. Relativ puținele proze proletare publicate – printre primele de acest fel la noi – prefigurează, pe o latură a lor, realismul socialist; pe de altă parte, nota neorealistă și expresionistă accentuată le imprimă o intensitate specială. Printre piesele de rezistență: rurala Ploaia din iunie, activistele Șomaj fără rasă și Revoltă în port, antirăzboinicele Întoarcerea tatei din război, Pe câmpia de sânge a Mărășeștilor și Execuția de primăvară. Un titlu emblematic, care va face carieră: Uzina vie. Scriitorul cu destin tragic va fi recuperat (și supralicitat) de regimul comunist (studioul cinematografic de la Buftea îi poartă și azi numele), dar rămâne, nu mai puțin, un reper autohton autentic al „working class literature”.

Text de Paul Cernat, iulie 2017

139 vizualizări