4 iunie 2020 — Educație muzeală

Alice Voinescu, un destin trist pentru o minte sclipitoare

Scriitoare, traducătoare şi critic de teatru, Alice Voinescu s-a născut la 10 februarie 1885, la Drobeta-Turnu Severin. Tatăl său, Sterie Steriadi, era o figură importantă a orașului, avocat de renume și cu un doctorat obținut la Paris. Ea se dovedește a fi un copil precoce, la vârsta de șase ani știind să citească în limbile română, franceză și germană. După ce își finalizează studiile la Facultatea de Litere și Filosofie, conducătorul său de licență, Titu Maiorescu, îi convinge părinții să o lase să plece în Germania și Franța pentru a se pregăti de doctorat. După mai mulți ani de studiu reușește, în 1913, să-și susțină doctoratul la Sorbona, devenind prima femeie din România cu doctorat în filosofie. Lucrarea va fi publicată la Paris și apreciată de lumea academică, tânăra primind mai multe propuneri de angajare, ca lector la Paris sau profesor la o universitate americană. Alice Voinescu le refuză pe toate, preferând să se întoarcă în țară, pentru a se mărita cu avocatul Stello Voinescu. Întrucât posturile de profesor universitar de filosofie erau rezervate exclusiv bărbaților, se concentrează asupra esteticii și istoriei teatrului, devenind profesor titular la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Scrie studii despre patru dramaturgi contemporani (Franz Wedekind, Luigi Pirandello, George Bernard Shaw și Jean Claudel) și susține numeroase conferințe și emisiuni radiofonice despre teatrul antic, teatrul elisabetan, dramaturgia clasică franceză, devenind faimoasă ca bună vorbitoare. Deși frecventează cercul „Criterion”, alături de Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian și alți intelectuali cu vederi de dreapta, va protesta public după asasinarea fostului ei profesor Nicolae Iorga de către legionari. După venirea comuniștilor la putere, este pensionată cu forța, apoi arestată, în 1951. Va face un an și șapte luni de închisoare, apoi va avea domiciliu forțat într-o comună din Moldova până în 1954, unde va trăi în condiții groaznice. Va supraviețui datorită ajutoarelor primite de la prieteni. Ca urmare a unor memorii scrise de mai mulți intelectuali importanți, Perpessicius, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, i se va permite să revină în București, unde va trăi datorită unei pensii modeste și a unor traduceri din literatura engleză și germană. Se stinge la 4 iunie 1961, la București. În anii ’80, criticul Dan Grigorescu reușește să publice o serie de volume de estetică și istorie a teatrului semnate de Alice Voinescu, iar după 1989 i se publică „Jurnalul”, operă voluminoasă, care va fi considerat o lucrare de excepțională valoare literară și documentară. Practic, acesta acoperă efervescenta perioadă interbelică, cu numeroasele personalități pe care le-a cunoscut și o parte din experiența de coșmar a existenței autoarei după instaurarea puterii comuniste.  A început să scrie „Jurnalul” în 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Printre cei care apar în „Jurnal” se numără George Enescu, prințesa Maruca Cantacuzino, Nicolae Iorga, Marietta Sadova, Gala Galaction, André Gide, André Malraux. Perpessicius scria în 1953 despre ea: „În ce măsură activitatea multiplă și diversă a Doamnei Alice Voinescu a slujit societății românești în aceste ultime decenii ale culturii noastre, abia dacă mai e nevoie să fie amintit. Seriile de discipoli ai cursurilor domniei sale și auditorii numeroaselor domniei sale conferințe stau mărturie imenselor servicii pe care această pedagogă și oratoare, deopotrivă de active, le aduc celor iubitori de învățătură, de gânduri frumoase și, mai ales, de o justă și subtilă inițiere în tainele dramaturgiei universale.”

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

Fotografie: Alice Voinescu, arhiva MNLR

388 vizualizări