Aron Cotruș

Tot pe 1 noiembrie, dar 1961, a murit exilat la Long Beach, California, Aron Cotruș (născut pe 2 ianuarie 1891 la Hașag, Sibiu). Al doilea poet ardelean interbelic important după Lucian Blaga, promotor al unui expresionism social și național colțuros, vehement, de mare intensitate vizionară și mesianică, din care se vor alimenta abundent și poeți comuniști de peste munți (Mihai Beniuc, Ion Th. Ilea), a redimensionat naționalismul mesianic al lui Goga. Absolvent al Facultății de Litere din Viena, trimis pe frontul italian în armata austroungară, dezertează în favoarea armatei române, intră apoi în Legiunea Română și va fi menit, după război, unei intense activități diplomatice și publicistice naționaliste, alunecate, în anii 30 către fascism și legionarism. Angajat al Ministerului de Externe, trimis mai întâi la Legația României din Roma, apoi la Milano (în 1929, sub Mussolini) și Varșovia (în 1933, sub Pilsudski), ajungând în cele din urmă (după 1939) la Legațiile din Madrid și Lisabona (sub guvernările lui Franco, respectiv Salazar), ceea ce-l ajuta să nu mai revină în țară, după război, când ajunge pe lista neagră ca înalt funcționar și propagandist al regimurilor pro-fasciste și pro-naziste. Sumbrele poeme apocaliptice ale frontului habsburgic din Sărbătoarea morții 1914-1915, cu care debutează editorial în 1915, urmate de nu mai puțin expresionistele plachete lirice România și Neguri albe (1920), sunt simptomatice pentru mentalitatea traumatică a epocii în care htonicul, umanitarismul activist, prometeic și profetismul vitalist fac legea. Tot mai puternic influențate de Whitman, volumele Mâine (1928), Printre oameni în mers (1933) și Minerii (1937) marchează un vârf al activității sale poetice din țară, transformându-l într-un model al poeziei sociale autohtone (există însă și accente intime, biografice, care contrabalansează violența bolovănos (și „vânjos”) rurală a imprecațiilor revoltate din Pătru Opincă ș.cl.). Tot mai atașate propagandei oficiale a vremii, următoarele volume – mitologizant-naționalistele Horia, encomiasticul Maria Doamna, lamentourile Țara (1937) și Eminescu (1939) – păstrează totuși un „titanism”, un „energetism” și un „voluntarism” expresionist la temeraturi lirice înalte, cel mai valoros volum al perioadei diplomatice iberice fiind însă Peste prăpăstii de potrivnicie (1938). Rapsodia dacă și Rapsodia valahă, din anii 40, sunt ilustrări poetice incandescente ale propagandei de război antonesciene, în care exaltarea tradițiilor românești e contrapusă, halucinat, primejdiei bolșevice. Activitatea frenetică în presa militaristă și, generic, de extremă dreaptă va fi reformulată de pe coordonatele exilului naționalist, după 1944.  În exilul spaniol devine președinte al Cercului Român pentru Uniunea Latină, editor al revistei Carpații și autor a mai multe volume retrospectiv-vaticinare (Drumuri prin furtună, Pomas de Monserrat, Rapsodia iberică ș.a.) Ajuns, via Canada, în Statele Unite (1957), își încheie opera prin volumele Între Volga și Missisipi și Cântecul desțărării, unde convoacă, la fel de apocaliptic, întreaga distribuție anterioară de figuri eroice din istoria națională, într-un lamento generalizat dedicat țării ocupate (un ciclu se intitulează Psalmi românești).  A fost unchiul criticului literar Ovidiu Cotruș (contaminat și el de legionarismul unchiului în tinerețe), care i-a îngrijit prima ediție de versuri apărute, postum, în România.

Text de Paul Cernat

Foto: https://ro.wikipedia.org