12 aprilie 2020 — Comunicate de presă

„Bibliografia generală” de Mircea Horia Simionescu

Mircea Horia Simionescu îşi defineşte stilul scrierilor sale chiar într-o pagină din „Bibliografia generală”, carte care mărturisea că îl reprezintă: «împletire de fantastic şi vulgar cotidian, de ironie şi inocenţă, de acid şi lirism». Colega noastră Oana Oros vă invită astăzi la o călătorie prin paginile acestei minunate cărți-reper în istoria literaturii române.

„Când mă adresez unui prieten, într-o scrisoare, rândurile mele sunt aerisite, înseşi ideile se înfăţişează graţioase, ca un cer haşurat de nori cirus. Emoţiile, în acest spaţiu, au loc destul să tremure subţire şi să se comunice… O carte întreagă se poate scrie astfel… În general, cărţile de până acum le-am scris însă mărunt, cu peniţa înmuiată în cerneală, strâns, foarte strâns, până la a concura tiparul… M-am adresat unui cititor care are răbdare ceva mai multă decât mine pentru o scrisoare… Ochiul dornic de spectacole poetice dar şi de grafice mi-a impus acest fel de scriere. Interesant e că, tipărite după un bun număr de ani, manuscrisele mele „medievale” au mulţumit gustul modern al cititorului. Asta însemnează că scrisul mărunt avea lungimea de undă bănuită de mine la cititorul pentru care scriam. Ştii bine că e o prejudecată să ne închipuim că toţi cititorii ne sunt contemporani: mulţi dintre ei vin mai târziu, precum au venit, e nevoie de o bună înţelegere a dialecticii ca să pui în relaţie pagina cu ochiul pentru care se confecţionează… în antologia mea aş merge foarte departe, aş urmări să obţin răspunsuri de la scriitori de prima mărime despre poziţia lor la masă, despre felurile somnului lor, despre digestia sau plimbarea lor… De ce nu? Radiografiindu-mi cele câteva pagini reuşite pe care le-am scris de-a lungul a 40 de ani, constat că lirismul unei piese se datorează faptului că a fost scrisă noaptea târziu, la veioză, în timp ce o piesă plină de ghimpii satirei s-a alcătuit într-o vreme când dulapului meu din subsol nu i se închidea niciodată uşa… Aceste împrejurări ce păreau nimicuri revin ori de câte ori recitesc piesa în cauză… Odată, după ce am citit un roman al unui confrate şi cartea m-a nemulţumit, l-am întâlnit pe acesta şi l-am întrebat cum a scris-o. Mi-a răspuns că la maşină. Am avut curajul să îi spun că se cunoaşte… N-am nimic împotriva maşinii de scris, adesea o folosesc şi eu cu folos, dar pentru subiectul aceluia, pentru stilul lui, potrivit era numai scrisul cu stiloul… Vezi bine că exagerez întrucâtva, asta însă pentru a face sensibilă ideea…”

(Interviu realizat de Mircea Nedelciu, Revista Echinox, nr. 5-6-7/1982)

http://revistaechinox.ro/…/1982-interviu-cu-mircea-horea-s…/

Mircea Horia Simionescu, „Bibliografia generală”

Mircea Horia Simionescu îşi defineşte stilul scrierilor sale chiar într-o pagină din „Bibliografia generală”, carte care mărturisea că îl reprezintă: «împletire de fantastic şi vulgar cotidian, de ironie şi inocenţă, de acid şi lirism». Colega noastră Oana Oros vă invită astăzi la o călătorie prin paginile acestei minunate cărți-reper în istoria literaturii române.,, Când mă adresez unui prieten, într-o scrisoare, rândurile mele sunt aerisite, înseşi ideile se înfăţişează graţioase, ca un cer haşurat de nori cirus. Emoţiile, în acest spaţiu, au loc destul să tremure subţire şi să se comunice… O carte întreagă se poate scrie astfel… În general, cărţile de până acum le-am scris însă mărunt, cu peniţa înmuiată în cerneală, strâns, foarte strâns, până la a concura tiparul… M-am adresat unui cititor care are răbdare ceva mai multă decât mine pentru o scrisoare… Ochiul dornic de spectacole poetice dar şi de grafice mi-a impus acest fel de scriere. Interesant e că, tipărite după un bun număr de ani, manuscrisele mele “medievale” au mulţumit gustul modern al cititorului. Asta însemnează că scrisul mărunt avea lungimea de undă bănuită de mine la cititorul pentru care scriam. Ştii bine că e o prejudecată să ne închipuim că toţi cititorii ne sunt contemporani: mulţi dintre ei vin mai târziu, precum au venit, e nevoie de o bună înţelegere a dialecticii ca să pui în relaţie pagina cu ochiul pentru care se confecţionează… în antologia mea aş merge foarte departe, aş urmări să obţin răspunsuri de la scriitori de prima mărime despre poziţia lor la masă, despre felurile somnului lor, despre digestia sau plimbarea lor… De ce nu? Radiografiindu-mi cele câteva pagini reuşite pe care le-am scris de-a lungul a 40 de ani, constat că lirismul unei piese se datorează faptului că a fost scrisă noaptea târziu, la veioză, în timp ce o piesă plină de ghimpii satirei s-a alcătuit într-o vreme când dulapului meu din subsol nu i se închidea niciodată uşa… Aceste împrejurări ce păreau nimicuri revin ori de câte ori recitesc piesa în cauză… Odată, după ce am citit un roman al unui confrate şi cartea m-a nemulţumit, l-am întâlnit pe acesta şi l-am întrebat cum a scris-o. Mi-a răspuns că la maşină. Am avut curajul să îi spun că se cunoaşte… N-am nimic împotriva maşinii de scris, adesea o folosesc şi eu cu folos, dar pentru subiectul aceluia, pentru stilul lui, potrivit era numai scrisul cu stiloul… Vezi bine că exagerez întrucâtva, asta însă pentru a face sensibilă ideea…,,(Interviu realizat de Mircea Nedelciu, Revista Echinox, nr. 5-6-7/1982)http://revistaechinox.ro/2011/06/1982-interviu-cu-mircea-horea-simionescu-goldmine/

Publicată de Muzeul Naţional al Literaturii Române pe Sâmbătă, 11 aprilie 2020

447 vizualizări