Glisează meniul stânga/dreapta
25 august 2017 — Evocări
Acum 117 ani (25 august 1907) murea neconsolat, decrepit și mortificat prematur, Bogdan Petriceicu Hașdeu (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin), la castelul său din Câmpina construit – zice-se – după indicațiile obținute prin spiritism de la Iulia, fiica sa prodigioasă și defunctă. Ultimii ani i-a petrecut retras în propriile halucinații mistice, parțial concretizate în volumul spiritist Sic cogito (1892) și în poeziile din Sarcasm și ideal (1897), dar și în comunicări și proze straniu-vizionare, insuficient explorate. Născut în Basarabia, nepot de poet polonez (Tadeu Hâjdeu), cu ascendență domnitoare moldovenească (Ștefan Petriceicu, de la care-și va lua un nume) și patru etnii în arborele genealogic imediat (română, poloneză, ucraineană și evreiască – fapt care nu-i va inhiba propensiunile antisemite de mai târziu), studiază dreptul, filologia și istoria la Harkov, dovedind o mare precocitate intelectuală (cu sentimentul unei misiuni istorice) și teribilist erotică. Din această perioadă datează câteva fragmente dramatice, poeme identitare, scrieri în limba rusă și un jurnal intim lermontovian. Influența literară rusească îl va marca decisiv. Servește în armata rusă, activează o vreme ca judecător la Cahul, apoi părăsește Basarabia și trece în Moldova, la Iași, unde e numit profesor și scoate o serie de reviste satirico-politice (Aghiuță, Lumina, Satyrul ș.a.). Face obiectul unui scandal de imoralitate după publicarea nuvelei licențioase Duduca Mamuca, în urma căruia va fi eliminat temporar din învățământ (și reabilitat după o apărare fulminantă). Printre acuzatori s-au numărat Titu Maiorescu și V. A. Urechia (pe atunci aliați; vor intra ulterior într-un conflict durabil). Nuvela – picantă, sclipitoare, cu substrat autobiografic, e inspirată de Pușkin și Lermontov dar prefigurează actul gratuit gidian și demonismul dostoievskian; conține, în plus, un episod oniric proiectat în Tibet, eliminat din păcate în varianta „cumințită” Micuța trei zile și trei nopți din viața unui student, din 1862. Oricum, marchează un reper și indică o personalitate excepțională. Hașdeu nu-l va ierta pe Maiorescu (a cărui acțiune literară o premerge în studiul despre Mișcarea literelor în Ieși), urmărindu-i polemic pe convorbiriști în gazetele sale (Revista nouă, Traian, Columna lui Traian, Românismul ș.a.) și înscenându-le, în deceniul următor, două farse reușite („La noi e putred mărul”, acrostihul „El și ea”), care au ca pandant răzbunarea stupidă a lui P.P. Carp. Personalitatea excepțională, în răspăr cu normele curente, și-o va deghiza și în romanul istoric (neterminat) Ursita. Copilăriele lui Iancu Moțoc, remarcabil inclusiv compozițional, ca parodie sarcastică a romantismului. Naționalist democrat, publicistul și omul politic, Hasdeu se apropie în mod natural de liberali; labil în opțiuni, e pe rând antidinastic (întemnițat ca atare pentru câteva zile la Văcărești) și monarhist. E, de asemenea, antieminescian și apologet al lui Eminescu în necrologul din 1889 (între timp se împacă și cu Maiorescu). Vizionarismul său romantic și enciclopedic indică moștenirea (asumată) a lui Heliade Rădulescu; câteva decenii mai târziu, Mircea Eliade, care-și editează, își va găsi în Hasdeu un model. Poezia hasdeică e în general mediocră, cu tresăriri de orgoliu doar acolo unde dă frâu liber unui vizionarism negru, violent, ca în Complotul bubei (linia Heliade-Bolliac-Macedonski- Arghezi). Excepțional este în schimb teatrul, cu două capodopere: una canonică – tranșanta dramă romantică Răzvan Vodă/Răzvan și Vidra, cu ciocnirea dintre două personalități ireductibile (domnitorul de origine țigănească și ambițioasa, voluntara sa soție), alta necanonizată – acida comedie de moravuri Orthonerozia, reluată sub titlul Trei crai de la răsărit, verigă intermediară între Alecsandri și Caragiale. Alte încercări dramatice (Răposatul postelic și Domnița Ruxanda)sunt irelevante. Activitatea științifică a lui Hasdeu a fost prodigioasă și controversată, suspectată de diletantism fantasmagoric. Este unul dintre pionierii cercetărilor aplicate substratului dac, care l-a obsedat de timpuriu (v. Perit-au dacii?) și despre care a dat studii prețuite de numeroși savanți străini ai epocii. Spiritul romantic, mistico-fantast și riscant-speculativ, e mereu dublat de cel pozitivist, de o erudiție integratoare și de un comparatism ilustrat cu strălucire în folcloristică, lingvistică sau istorie. Principii de lingvistică (1881) e o lucrare de pionierat autohton în domeniu. Vastele, nebunesc de ambițioasele sale sinteze savante, care l-au făcut faimos, sunt Etymologicum Magnum Romaniae, din care a încheiat doar primele trei volume (litera A, până la cuvântul „bărbat”, cu ambiții de monografiere a cuvintelor) și Cuvente den bătrâni, cu vaste explorări în limba română vorbită în Evul Mediu, în domeniul cărților populare și al literaturii folclorice sau apocrife. Ca folclorist, a fost – împreună cu Moses Gaster – un mare creator de școală: Lazăr Șăineanu, G. Dem. Teodorescu sau Simion Florea Marian i-au fost elevi. Nu lipsite de miză polemică, monografia Ion Vodă cel Cumplit și studiile istorice dedicate lui Vlad Țepeș, Luca Stroici, Nicolae Milescu ș.a. vădesc inclusiv virtuți de prozator. Academician atipic, a fost recunoscut de foruri similare din Sankt-Petersburg, New York și Paris. Indiferent de ipostazele prin care a trecut, a trăit mereu cu conștiința predestinării, dominat de nevoia onorării vechiului pedigri nobiliar și, pe de altă parte, de nevoia revanșei față de o soartă potrivnică. A fost, oricum, un spirit suficient de sublim încât să nu devină ridicol nici în cele mai extravagante manifestări ale sale. Caragiale a știut-o, și în reportajul pe care i-l dedică după o vizită la castelul din Câmpina, îi face un portret în care ironia nu exclude admirația.
Text de Paul Cernat
foto: Arhiva MNLR