Brâncuși și călătoria unei capodopere prin lume și Bâkî și frumusețea unei lumi păstrate în vers

Există opere care călătoresc prin lume și există opere care, în timp ce călătoresc, schimbă lumea prin care trec. „Pasărea în văzduh” a lui Constantin Brâncuși aparține acestei a doua categorii. Drumul ei a traversat continente, expoziții și colecții, dar și convențiile prin care o epocă încerca să stabilească ce poate și ce nu poate fi numit artă.

Despre extraordinara călătorie a uneia dintre creațiile emblematice ale sculpturii moderne a vorbit prof. dr. Kıymet Giray, miercuri, 16 septembrie, în Sala Perpessicius a Muzeului Național al Literaturii Române, în conferința „Brâncuși – World-Traveling Bird. The Famous Masterpiece of Contemporary Sculpture”, desfășurată în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București.

De la marile expoziții și colecții internaționale până la spectaculoasa legătură cu maharajahul din Indore, traseul Păsării spune povestea unei opere care a depășit repede locul și timpul în care a fost creată, dar călătoria ei cea mai importantă nu este poate una geografică. Este drumul parcurs de la neînțelegere la recunoaștere și de la reprezentarea unei forme la exprimarea esenței ei.

Brâncuși nu a sculptat o pasăre în sensul tradițional al cuvântului. A renunțat la aripi, pene, ochi și la toate detaliile prin care obiectul ar fi putut fi identificat imediat. A păstrat în schimb ceea ce pentru el reprezenta ideea însăși a zborului: elanul vertical, forma eliberată de greutate, mișcarea către înalt.

Tocmai această radicală simplificare avea să provoace una dintre cele mai cunoscute confruntări dintre arta modernă și instituțiile timpului său. În 1926, o versiune a sculpturii ajunsă în Statele Unite nu a fost acceptată de autoritățile vamale drept operă de artă și a fost supusă taxării ca obiect manufacturat. Contestația avea să ducă la celebrul proces Brancusi v. United States, soluționat în 1928.

Dincolo de miza fiscală, cazul a ajuns să pună o întrebare fundamentală: ce este o sculptură atunci când nu mai seamănă cu lucrul pe care îl numește?

Hotărârea instanței americane a recunoscut că arta se schimbase și că noile forme ale sculpturii nu mai puteau fi judecate exclusiv potrivit criteriilor reprezentării tradiționale. În acest sens, Pasărea lui Brâncuși nu a trecut numai o frontieră vamală. A contribuit la deplasarea unei frontiere conceptuale, obligând lumea juridică să ia act de transformările produse deja în artă.

Conferința susținută de Kıymet Giray a urmărit tocmai această circulație extraordinară a operei: între țări și colecții, între culturi și moduri diferite de a înțelege modernitatea. Istoria Păsării în văzduh devine astfel și istoria felului în care o creație poate modifica privirea celor care o întâlnesc. Într-un Festival Internațional de Poezie, prezența lui Brâncuși nu este deloc întâmplătoare. Există în opera lui aceeași căutare a esențialului pe care poezia o încearcă prin cuvânt: eliminarea surplusului până când rămâne forma capabilă să spună mai mult decât reprezintă. Brâncuși nu ne-a lăsat o pasăre. Ne-a lăsat zborul.

––––––––––––––––––––-

Uneori, un poet ajunge să poarte numele epocii sale. Alteori, epoca supraviețuiește prin cuvintele poetului. În cazul lui Bâkî, cele două destine aproape că se suprapun. Numit încă din timpul vieții „Sultanul Poeților”, Mahmud Abdülbâkî a devenit una dintre vocile majore ale poeziei clasice otomane și unul dintre cei prin ale căror versuri putem pătrunde, după aproape cinci secole, în sensibilitatea unei lumi dispărute.

Miercuri, 16 septembrie, în Sala Perpessicius a Muzeului Național al Literaturii Române, prof. dr. Kudret Altun a propus publicului Festivalului Internațional de Poezie București o incursiune în opera și epoca lui Bâkî, în cadrul conferinței „Bâkî, Sultanul Poeților”, eveniment organizat în parteneriat cu Institutul Yunus Emre.

Poetul a trăit într-unul dintre momentele de maximă înflorire politică și culturală ale Imperiului Otoman, iar apropierea sa de lumea elitelor vremii i-a oferit acces la un univers al rafinamentului intelectual și artistic pe care poezia lui avea să-l transforme în limbaj.

Iubirea și frumusețea, plăcerea vieții, natura, dar și conștiința fragilității tuturor lucrurilor se întâlnesc într-o lirică de o remarcabilă virtuozitate. Dincolo de splendoarea formală, versurile lui Bâkî păstrează însă o tensiune profund umană: tocmai frumusețea lumii ne face mai conștienți de faptul că ea nu poate fi păstrată.

Pe măsură ce poetul înaintează în vârstă, această conștiință a trecerii timpului capătă accente tot mai reflexive. Bucuria existenței nu dispare, dar începe să fie privită din perspectiva efemerului, iar poezia se apropie de întrebările spirituale și de universul misticii islamice.

Conferința susținută de Kudret Altun a făcut astfel posibilă întâlnirea cu un poet care nu poate fi desprins de cultura din care provine, dar nici redus la ea. Tocmai aceasta este una dintre puterile marilor opere: pornesc dintr-un timp și dintr-un loc foarte precis și reușesc, peste secole, să vorbească unor oameni care nu mai împărtășesc nici lumea, nici obiceiurile și nici istoria autorului.

Pentru publicul de astăzi, Bâkî deschide și o poartă către o tradiție poetică pe care spațiul european o cunoaște încă insuficient. Poezia clasică otomană își dezvăluie prin el rafinamentul limbajului, bogăția simbolică și extraordinara disciplină formală, dar și capacitatea de a transforma experiențe universale (iubirea, frumusețea, pierderea, timpul) într-o artă a nuanței.

La aproape cinci secole distanță, titlul de „Sultan al Poeților” nu mai vorbește doar despre prestigiul de care Bâkî s-a bucurat printre contemporanii săi. Vorbește și despre supraviețuirea unei voci. Imperiile își schimbă granițele, palatele își pierd stăpânii, epocile se încheie. Uneori, poemul rămâne.

Credit foto: Dan Marinescu

Multimedia: Alex Ursu