Când actorii împrumută voce poeților. „Evocări poetice” la Teatrul Național din București

Ce se întâmplă cu vocea unui poet după ce el nu mai este? Rămâne în înregistrări, atunci când acestea există, în memoria celor care l-au ascultat și, mai ales, între cuvintele poemelor sale. Poezia are această stranie capacitate de a primi, peste timp, o altă voce fără să și-o piardă pe cea dintâi.

Joi, 17 septembrie 2026, de la ora 20.00, la Sala Media a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, Festivalul Internațional de Poezie București a propus spectacolul „Evocări poetice”, o întâlnire între literatura română, memoria culturală și arta actorului.

Șase poeți, șase universuri și șase actori au intrat, pentru o seară, într-un dialog peste timp: Cezar Ivănescu, în interpretarea lui Andrei Duban, Emil Botta, prin vocea lui Andrei Finți, Constanța Buzea, în interpretarea Magdei Catone, Angela Marinescu, prin Teodora Mareș, Marin Sorescu, în interpretarea lui Dragoș Stemate, și Magda Isanos, prin vocea Cesoniei Postelnicu.

Nu a fost vorba despre imitarea poeților și nici despre încercarea de a reconstitui felul în care aceștia își rosteau propriile versuri. A fost despre descoperirea unui ritm interior, a unei tensiuni, a unei respirații care există în text și care trebuie adusă din nou în prezent. În vocea actorului, poemul intră inevitabil într-o nouă existență. Pauza capătă sens, tăcerea devine parte din rostire, un cuvânt poate primi o greutate neașteptată. Actorul vine cu propria sensibilitate și cu propria experiență scenică, dar, în același timp, trebuie să lase suficient spațiu pentru ca textul să rămână al poetului.

Poeții evocați în această seară nu puteau fi reduși la un numitor comun. De la intensitatea aproape ritualică a poeziei lui Cezar Ivănescu la universul dramatic și neliniștit al lui Emil Botta, de la luciditatea și delicatețea Constanței Buzea la radicalitatea confesivă a Angelei Marinescu, de la ironia, inteligența și aparenta simplitate a lui Marin Sorescu la gravitatea luminoasă a Magdei Isanos, fiecare întâlnire a cerut o altă temperatură a rostirii. Așezate împreună, aceste poetici au alcătuit și un fragment de istorie a literaturii române, prin contact direct cu textul. Pentru câteva minute, fiecare poet a revenit în prezent prin ceea ce a lăsat mai durabil: cuvintele sale.

Teatrul a fost, poate, locul firesc pentru o asemenea întoarcere. El există prin prezență și dispare odată cu ea; fiecare spectacol trăiește numai atât cât cineva se află pe scenă și altcineva îl privește. Poezia, dimpotrivă, rămâne pe pagină și poate aștepta ani sau decenii până când o nouă voce o cheamă din nou la viață. În „Evocări poetice”, cele două arte s-au întâlnit tocmai în acest punct: fragilitatea clipei și rezistența cuvântului.

Festivalul Internațional de Poezie București a transformat astfel evocarea într-un act de prezență. Au fost șase întâlniri vii cu șase poeți ale căror texte continuă să-și caute cititorii și ascultătorii. Pentru o seară, actorii le-au împrumutat respirația lor. Vocile au fost ale actorilor. Cuvintele au rămas ale poeților. Iar între ele, pentru câteva clipe, timpul a dispărut.

Credit foto: Gryg Stoica