25 martie 2017 — Evocări

Cezar Bolliac 204

Cezar Bolliac (25 martie 1813 București – 25 februarie 1881, București, după câțiva ani de paralizie) e un pașoptist care nu merită minimalizarea la care a fost supus în istoriile noastre literare mai mult sau mai puțin recente. Cu o ascendență etnică amestecată, greco-italiană, a lăsat, cum singur mărturisește, școala pentru armată, armata pentru litere, iar literele pentru publicistică; și pentru arheologie, am putea adăuga, fiind considerat un întemeietor autohton al disciplinei. Un pionier încă naiv, desigur, fără anvergura unor Hasdeu și Odobescu pe care-i premerge, dar meritoriu în context, autor, în plus, al unor notabile scrieri de călătorie în domeniu (Călătorie arheologică în România, Escursiune arheologică din anul 1869). Pe Hasdeu prefigurează totuși (mult mai riscant, ce-i drept) în „dacismul” său. Are și câteva impresii de călătorie la mănăstiri, nu rele. Conspirator împeună cu amicul C. G. Filipescu, alături de care scoate revista subversivă Curiosul (1836), care-i atrage un scurt surghiun monahal, trece mai târziu pe un nivel superior, în societatea secretă Frăția; redactor la Poporul suveran, secretar al Guvernului provizoriu și vornic al Bucureștilor în vremea revoluției pașoptiste, reprezintă aripa radical progresistă a acesteia. A militat pentru eliberarea robilor țigani, iar în refugiu la Brașov (unde editează foaia Espatriatul) militează pentru apropierea revoluționarilor maghiari și români. Implicat într-o afacere cu diamante, fuge la Paris via Atena, unde pledează cauza unionistă și editează mai multe reviste, apoi revine în țară ca director al Monitorului Adunării Ad-hoc. A fost și un harnic animator al teatrului în Muntenia. Sub Cuza e șef al Curții de Apel, director al Arhivelor și deputat, continuându-și activitatea militantă și mai târziu, ca director al Trompetei Carpaților (ex-Buciumul, satirizată de Caragiale ca Răcnetul), pentru ca ultimul deceniu activ să-l dedice arheologiei, ca membru și diriguitor în mai multe comitete și comisii interne și externe. A fost și unul dintre pionierii criticii literare autohtone, cu idei coerente în spiritul esteticii romantice și al filosofiei unor Vico și Hegel. Și-a ilustrat concepțiile poetice și în versuri (Și ce-ar fi poezia?). Ridiculizat de junimism, supralicitat politic în anii comunismului, căzut în uitare după, poetul (memorabil definit de Eminescu în Epigonii) rămâne primul nostru liric social notabil, cu un imaginar negru, pre-arghezian în poeme ample (uneori prea diluate) ca Sila, Ocna, Clăcașul sau Muncitorul, într-o oarecare măsură Carnavalul. Expresiv, cu ruperi stimulative de ritm (inclusiv prozodic), e și în meditații sau în poemele de natură, unele – inspirate de expedițiile sale arheologice (O dimineață pe Caraiman). Modelele literare sunt autorii francezi pe care i-a tradus: Hugo, Lamartine, Vigny, Musset ș.a.  Din păcate, eșuează adesea în retorism grandilocvent, iar „progresismului” socialist (radicalizare a socialismului evanghelic preluat, probabil, și de la profesorul său Heliade) îi va lua treptat locul un naționalism antisemit agresiv, prezent pe alocuri și la Hasdeu. Pe ansamblu, publicistul este însă inteligent și talentat, prefigurându-l, în anumite privințe, pe Eminescu, iar poetul, inegal dar adesea surprinzător, merită revalorizat în ce are mai bun.

 

Text de Paul Cernat

Foto: Arhiva MNLR

58 vizualizări