Cine face o carte să circule? Drumul nevăzut dintre două literaturi

O carte poate fi scrisă într-o singură limbă, dar destinul ei nu trebuie să se oprească la granițele acelei limbi. Pentru a ajunge însă într-o altă cultură este nevoie de mult mai mult decât de o traducere. În spatele volumului pe care un cititor îl descoperă într-o librărie din Roma, Paris, Berlin sau București există un întreg traseu, rareori vizibil: traducători, editori, agenți literari, instituții, programe de finanțare, drepturi de autor și, înainte de toate, oameni care cred că acea carte merită să fie citită și în altă parte.

Despre acest drum s-a vorbit la Festivalul Internațional de Poezie București în cadrul întâlnirii „Cine face o carte să circule?”, care i-a adus împreună pe Bruno Mazzoni, unul dintre cei mai importanți traducători ai literaturii române în limba italiană, și pe Bogdan Popescu, directorul Centrului Național al Cărții din cadrul Institutului Cultural Român. Conversația a fost moderată de Oana Boca Stănescu și a pus față în față două perspective complementare: experiența traducătorului și mecanismele instituționale care fac posibilă prezența unei literaturi dincolo de propriile granițe.

Întrebarea din titlul întâlnirii pare simplă: cine face, de fapt, o carte să circule? Răspunsul este însă unul colectiv. Traducătorul este primul care-i oferă posibilitatea unei noi existențe, dar drumul nu se încheie odată cu ultima frază tradusă. Este nevoie de un editor dispus să o publice, de acces la drepturi, de programe care să susțină financiar traducerea și apariția editorială, de promovare și, în cele din urmă, de întâlnirea cu cititorul pentru care acea literatură era până atunci necunoscută.

Experiența lui Bruno Mazzoni vorbește tocmai despre această trecere dintre lumi. A traduce literatura română în italiană înseamnă, desigur, a găsi echivalențele potrivite și a păstra vocea unui autor, dar înseamnă și a deveni unul dintre cei care-l prezintă unei alte culturi, care-i explică relevanța și-l ajută să-și găsească locul într-un spațiu literar cu propriile repere, tradiții și așteptări.

Din perspectiva Centrului Național al Cărții, discuția a adus în prim-plan infrastructura care susține această circulație. Literatura are nevoie de libertatea creației, dar, pentru a călători, are nevoie și de mecanisme concrete. Programele de sprijin pentru traduceri și pentru editorii străini, participările la târgurile internaționale de carte, relațiile construite cu profesioniștii din alte spații culturale fac parte dintr-un proces îndelungat prin care literatura română poate deveni vizibilă și accesibilă unui public internațional.

Întâlnirea a făcut vizibilă astfel o realitate pe care cititorul o bănuiește rareori atunci când deschide o carte tradusă. Cărțile nu traversează singure granițele. În jurul lor se formează mici comunități de încredere: cineva descoperă un autor, altcineva îl traduce, un editor acceptă riscul publicării, o instituție sprijină proiectul, un critic îl recomandă, un librar îl așază pe raft, iar un cititor îl duce mai departe.

Aici, mărturiseau protagoniștii întâlnirii, se află și una dintre formele cele mai discrete ale diplomației culturale, în momentul în care un cititor italian descoperă un poet român și simte că ceea ce citește îi vorbește despre propria lui viață. Literatura păstrează limba și cultura din care provine, dar traducerea îi oferă posibilitatea de a deveni, pentru câteva pagini, și literatura celuilalt.

În fond, o carte începe să circule cu adevărat atunci când încetează să mai fie doar „a noastră” sau „a lor”. Când ajunge într-o altă limbă, pe un alt raft, în mâinile unui om pe care autorul nu-l va cunoaște poate niciodată, și acolo își găsește un nou cititor.

Acesta este drumul cel mai lung și mai frumos al unei cărți: de la o limbă la alta și, dincolo de toate granițele, de la un om la altul.

Credit foto: Dan Marinescu

Filmare și montaj: Alex Ursu