13 august 2017 — Evocări

Constantin Țoiu 94

Pe 19 iulie 1923 s-a născut la Urziceni, în familia unui negustor aromân și a unei grecoaice, Constantin Țoiu (m. 5 octombrie 2012, București), prozator postbelic sustras oricăror încadrări generaționiste. Format la școala vechilor umanioare interbelice, recalificat în anii 50 la școala realismului socialist, căruia îi rămâne debitor și în volumele de debut (romanul-anchetă Moartea în pădure, 1965, și nuvelele din Duminica muților, 1967), lucrător în presa culturală și în mediul editorial, cunoaște deplina consacrare cu un roman politic de vârf, probabil capodopera sa: Galeria cu viță sălbatică (1976), parabolă – cu influențe realist-magice și un final cam prea optimist – a istoriei românești contemporane, în care cea mai fascinantă „voce” (subordonată marii Voci a Galeriei atotștiutoare) nu-i aparține alter ego-ului Chiril Merișor, exclus din partid și reabilitat, ci anticarului evreu Harry Brummer și, într-o anumită măsură, perversului Puiu Cavadia. Regăsim dimensiune retro a Istoriei cu sertare și capcane, depănată ambiguu și multiplu-subversiv,  în romanele Însoțitorul (unde e brevetat personajul-însoțitor, cronicar al istoriei secrete) și Obligado (inspirat de figura defunctei soții, actrița Karin Rex, prietenă cu Jeni Acterian) care, deși bine scrise, nu se mai ridică la același nivel. Ele îl impun (printre altele) ca personaj pe Jurj Turcea, al cărui model real – Gheorghe Jurgea-Negrilești, martor al vechii lumi și confident privilegiat al lui Țoiu – va fi editat postum de prozator, ca revelație a memorialisticii românești. Un salt spectaculos îl reprezintă mult-discutatul Căderea în lume (1987), roman politic cu sertare a cărui optică eretică asupra istoriei interbelice, în special a mișcării legionare și a raporturilor sale cu comunismul, a fost uneori judecată prin aceeași grilă simplificatoare și brutal politizată ca și Delirul lui Marin Preda în chestiunile Ion Antonescu și N. Ceaușescu. De fapt, „filosofia” lui Țoiu e mult mai artistă, mai sofisticată și, în ultimă instanță, mai umană în secretoșenia ei voluptuoasă decât a tuturor procurorilor de serviciu, dublată de rafinamentele unui maestru al prozei de atmosferă. Noi chei de lectură oferă ultimele sale romane: Barbarius (1999) și Istorisirile signorei Sisi (2006), care dezvoltă și redimensionează fire și personaje mai vechi (ultimul roman – cu o cuceritoare viziune a femininului). Foarte speciale, definitorii pentru un autoportret al autorului, sunt scrierile hibride, memorialistice și eseistice, ale prozatorului, mare parte publicate inițial la rubrica „Prepeleac” a României literare: un bric-a-brac subiectiv şi malițios-moralist, au fost adunate într-o lungă serie de volume compozite (după seria de Pretexte din anii 70): Caftane și cafteli. Prepeleac II-III, Morsus diaboli, Răvașe din Kamceatka. Prepeleac V, Memorii din când în când (I-III), Memorii întârziate, Memorii V. Vederi din Prepeleac etc., la care se adaugă un pseudojurnal postum, de aceeași factură. L-am cunoscut în ultima parte a vieții, în apartamentul său din spatele Străzii Academiei: un domn de modă veche, sfătos și acid; un (îndrăznesc să spun) bătrân amic octogenar care-și trăia cu umor vârsta. Și un prozator first class, care a cunoscut și înțeles dedesubturile lumii prin care a trecut…

Text de Paul Cernat, 28 iulie 2017

 

184 vizualizări