Corespondențe de mai #8 | Garabet Ibrăileanu

Critic, istoric literar, eseist, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași, redactor al revistei „Viața românească”, Garabet Ibrăileanu a fost, înainte de toate, un  intelectual distins.

Opera sa reprezintă un moment remarcabil în istoria literaturii române, mai ales a criticii românești. A lăsat pagini, cursuri, cărți în care impresionează și astăzi spiritul critic, observația și finețea analizei sale. Spre sfârșitul vieții se va dedica, mai ales, scrierii romanului „Adela”, cea mai cunoscută, admirată, citită și recitită operă a sa, publicată în anul 1933.

Este mentorul și fondatorul revistei „Viața Românească”, una dintre cele mai vechi reviste de cultură din România care a publicat pagini de critică şi istorie literară semnate de cei mai valoroşi scriitori români ai vremii, editată, în anul 1906, la Iaşi.

Corespondența a reprezentat un rol esențial în viața lui G. Ibrăileanu și în funcționarea revistei. Din scrisori se reflectă ideile sale despre procesul creației, despre modul său de a vedea literatura și scrisul, precum și personalitatea sa care a marcat primele decenii ale secolului trecut prin activitatea de critic și istoric literar, de profesor și editor al uneia dintre cele mai importante reviste literare și culturale a epocii.

Fotografia din arhiva MNLR îl înfățișează pe  G. Ibrăileanu, alături de  Maria, unica sa fiică și a distinsei sale soții, Elena Carp. Este realizată, probabil, în jurul anului 1911 când își redactează biografia sub forma unor scrisori, ce va fi publicată cu titlul „Amintiri din copilărie și adolescență”.

,,Duminică 31 iulie 1911; Încep să-ți scriu câteva lucruri de altădată, așa cum mi-or veni sub condei, fără nici un plan și fără nici o pretenție. Cele mai vechi lucruri, de care mi-aduc aminte, sunt casa de la Roman, unde am stat până la vârsta de 5 ani, și familia câtă stătea în acea casă. S-a întâmplat să mă nasc într-o familie de mică burghezie, cu tradiții, cu «viață de familie», compusă din sentimentul datoriei, din iubire și din solidaritate. Ce voi fi având bun în caracterul meu vine de acolo.”

Admirator al poetului Mihai Eminescu, Garabet Ibrăileanu a cercetat stilul și procesul complex al creației acestuia, urmărind concordanța între imaginarul poetic și particularitățile versului.

Scrisoarea pe care v-o prezentăm astăzi, păstrată în arhiva MNLR, reflectă personalitatea criticului literar. Scrisă în ultima perioadă a vieții, atestă dorința de a alcătui o ediție a poeziilor lui  Mihai Eminescu, fapt evidențiat și în studiul: „Eminescu – note asupra versului” („Viaţa Românească”, nr. 9-10, sept.-oct. 1929, p.333-369).

Stimate domnule Minulescu,

Abia acum, întors din vilegiatură, găsesc scrisoarea d-voastră şi mă grăbesc să vă răspund.

Mai am nevoe încă de un timp oarecare spre a duce la capăt lucrările pentru editarea poeziilor lui Eminescu. În cursul acestor lucrări, s-au ivit câteva probleme nouă, pe care trebue să le rezolv.

Rezolvarea mai cere câteva cercetări.

Vreau să fac tot ce se poate, ca ediţia aceasta să fie cât mai bună.

Al Dv. Ibrăileanu

În Prefaţa la ediţia „Mihai Eminescu, Poezii” (Ed. Naţională, Bucureşti), G. Ibrăileanu își exprimă admirația și prețuirea față de poet:

„Eminescu este unul dintre exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea nestrămutată că dacă mai trăia, sănătos, încă douăzeci de ani, el ar fi fost considerat, fără putinţă de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întreaga literatură a lumii. (…) Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.”