Costache Negruzzi

Pe 24 august murea de cord la Iași Costache Negruzzi (n. ? 1808, Hermeziu, Iași), fiul al unui boierinaș și al unei mame cu ipotetice rădăcini armenești, moartă când fiul avea doar un an. Învață la Iași cu dascăli greci și (prin cărțile lui) cu „dascălul” român Petru Maior și cărțile populare (episod relatat în referențiala Cum am învățat românește), pleacă apoi în Basarabia cu tatăl său, episod despre care va da o relatare de virtual scriitor: Zăbavele mele în Basarabia în anii 1821, 1822; experiența basarabeană va lăsa urme și în nuvela sentimental-ironică O alergare de cai (cu inubliabila balzaciană independentă, doamna B.), una dintre piesele de excelență ale autorului. Tot aici îl cunoaște pe Pușkin, întâlnire care îl marchează. Exercițiile de traducere din rusă și franceză îi „fac mâna”, ca și poemele (versificări laborioase, dintre care polemica Aprodul Purice, inspirată de Neculce, e singura de reținut). În Curierul de ambe sexe al lui Heliade publică nuvela melodramatică Zoe (1837), schița de moravuri Au mai pățit-o și alții și istorica Regele Poloniei și domnul Moldovei, alături de traducerea poemului pușkinian Șalul negru. Cu munteanul Heliade, moldoveanul Negruzzi are și o instructivă corespondență pe teme de reformă a limbii, publicată în foileton. Înalt funcționar cultural și deputat în perioada Regulamentelor Organice, director al Teatrului Național din Iași alături de amicii Alcesandri și Kogălniceanu (împreuncă cu care va scoate în 1840 revista-manifest a romantismului românesc incipient, Dacia literară, și – împreună doar cu Kogălniceanu – o carte de bucate cu substrat reformist), s-a exersat ca dramaturg comico-satiric în facila farsă Muza de la Burdujeni, precursoare a comediilor lui Alecsandri prin satira cosmopolitismului de paradă, și în vodevilul Cârlanii. În Dacia literară își publică două nuvele-fanion: capodopera Alexandru Lăpușneanul (prima nuvelă istorică românească de vârf, dramă realistă atroce a puterii și răzbunării) și O alergare de cai, pe care unii critici mai noi au încercat, cam forțat, să o impună înaintea Lăpușneanului, iar în Albina românească – Fiziologia provințialului, altă piesă de rezistență. Prieten cu liderii pașoptiști, dar, altminteri,  conservator moderat fără vocație revoluționară, se ține la distanță de mișcarea de la pașopt, ceea ce nu-l împiedică să fie folosit în posturi înalte de Cuza, după învestirea sa ca domn. Capodopera sa – și a literaturii române din epocă – e volumul Păcatele tinereților, în care-și adună nuvelele istorice și sentimentale, poemele istorice, piesele de teatru și savurosul ciclu epistolar Negru pe alb. Scrisori la un prieten, cu evocări malițioase, portrete (memorabile) de scriitori și personalități ale timpului, prelucrări folclorice imaginative („moralitatea moldovenească” paremiologică Păcală și Tândală), adaptări satirice delectabile (Toderică, după o proză de Prosper Merimee) ș.a. Francmason, membru al Societății Academice Române de la înființare, acest „pașoptist junimist” (cum îl va numi Ibrăileanu) lasă în moștenire Junimii pe fiul său Iacob, secretarul Convorbirilor literare.  Rămâne un maestru al prozei scurte realist-ironice și al spiritului critic moldovean, cu el și câțiva dintre colegii săi de generație, literatura română se maturizează compozițional și lingvistic.

Text de Paul Cernat

foto: Arhiva MNLR