Glisează meniul stânga/dreapta
7 februarie 2018 — Evocări
Pe 7 februarie 1777 s-a născut pe moșia Golești, Argeș, Constantin (Dinicu) Golescu, descendent, pe linie paternă, a lui Stroe Leurdeanu, ctitorul bisericii din localitate, mare vistiernic al lui Matei Basarab, delapidator și aventurier, condamnat la moarte pentru uciderea stolnicului Constantin Cantacuzino, iertat și călugărit cu forța la Snagov. Beneficiar al unei înalte educații eline la Academia Domnească din București, urcă în ierarhia boierească pânpă la treapta de mare logofăt; prima călătorie ar fi făcut-o înainte de 1815 în Franța, ca observator într-o misiune pe lângă Napoleon I. După zavera din 1821 a lui Tudor Vladimirescu, când se refugiază la Brașov, alături de alți boieri, de teama represaliilor, dar deja cu o agendă reformatoare, se apropie de monarhia țaristă și întreprinde, în 1823, o călătorie politică la Moscova. Un rezultat al acestor relații pro-ruse și anti-turce în descendența Milescu-Cantemir – Dinicu a fost și un apropiat al generalului Pevel Kisselef în perioada Regulamentelor Organice – pare a fi lucrarea O Adunare despre tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăție a Rusiii și Nalta Poartă (1826). Kisselef i-a înlesnit publicarea, la Leipzig, a primei reviste în limba română (Fama Lipshi pentru Dația, 1827) și, doi ani mai târziu, a primei reviste românești, Curierul românesc, editată împreună cu tânărul I. Heliade Rădulescu, care-i va scrie și panegiricul la moartea survenită, de holeră, pe 5 octombrie 1830, la București. Împreună cu Heliade înființează, în 1827, Societatea Literară (o, în termeni actuali, fundație de sprijin al teatrului, tipăriturilor și învățământului). Spirit reformator luminat, înființează pe moșia proprie o școală-internat cu două cursuri („ghimnazicesc” și „filosoficesc”) la care au predat, între alții, Aaron florian și Heliade. Școala era deschisă elevilor din toate păturile sociale (inclusiv robi țigani) – nu și fetelor, deși Dinicu s-a gândit să înființeze și o școală de fete, înainte de moartea prematură. Învățăceilor le era destinat și tratatul de etică „Adunare de pilde bisericești și filosoficești, de întâmplări vredice de mirare, de bune gândiri și bune neravuri, de fapte istoricești și anecdote” (1826). Francmason inițiat în Elveția, dar și cu obediențe autohtone, Dinicu a rămas în istoria literaturii & culturii autohtone nu prin călătoriile sale mai vechi din Franța și Rusia, ci ca un „descoperitor al Occidentului” prin intermediul celor trei călătorii ale sale (1824, 1825, 1826) în Europa Centrală. În călătoriile sale care au ajuns până în Germania, Elveția și Italia de Nord, DG a mers petru a-și plasa la studii cei patru băieți, Radu, Ștefan, Nicolae, Alexandru Albu – viitori protagoniști de prim-plan, alături de vărul lor Alexandru Arăpilă, ai revoluției pașoptiste. A extras pedagogic de-acolo, prin intermediul însemnărilor de călătorie ale unui om cu mentalitate clasico-pragmatică, sfaturi reformatoare abil livrate diplomatic celor din țară, într-o narațiune mai subtil elaborată decât s-a crezut și care va fi asimilată public mult timp după scrierea ei. Memorialul lui Dinicu dă, de fapt, semnalul marii cotituri geopolitice moderne din istoria autohtonă. Alexandru Davila a fost nepotul său pe linie maternă. Urmașele, bătrânele domnișoare Golescu, trăiau încă la începutul anilor 2000, în Câmpulung-Muscel.
Text de Paul Cernat.