Dinu Flămând și Emil Hurezeanu despre literatură în timpul inteligenței artificiale

Ce nu putem delega unei mașini? O mașină poate genera în câteva secunde un text pentru care unui om i-ar trebui ore. Poate imita stiluri, poate construi povești, poate propune metafore și poate pune laolaltă, cu o viteză imposibilă pentru mintea umană, cantități uriașe de informație. Dar poate avea o amintire? Poate regreta? Poate aștepta? Poate transforma o pierdere într-un poem pentru că, înainte de a o scrie, a trăit-o?

De la asemenea întrebări s-a deschis miercuri, 16 septembrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, dialogul dintre Dinu Flămând și Emil Hurezeanu, intitulat provocator „Supraviețuirea literaturii și a creației artistice sub dictatura inteligenței artificiale”, desfășurat în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București.

Tema inteligenței artificiale a devenit aproape imposibil de separat de discuția despre viitorul culturii. Tehnologia modifică deja felul în care căutăm informația, scriem, traducem, comunicăm și citim. Odată cu aceste schimbări, întrebarea nu mai este doar ce poate face inteligența artificială, ci ce se întâmplă cu omul atunci când o parte tot mai mare dintre operațiunile intelectuale poate fi delegată unei mașini.

Pentru literatură, provocarea este cu atât mai profundă cu cât atinge chiar ideea de autor. Dacă un text coerent poate fi generat aproape instantaneu, ce mai înseamnă originalitatea? Unde începe vocea personală? Este literatura rezultatul unei anumite combinații de cuvinte sau presupune ceva anterior cuvintelor – experiență, memorie, biografie, îndoială, vulnerabilitate?

Dialogul dintre Dinu Flămând și Emil Hurezeanu a așezat aceste întrebări într-un context mai larg, acela al unei lumi care își accelerează permanent ritmul. Nu numai inteligența artificială schimbă relația noastră cu literatura. O fac și fluxul continuu de informații, notificările, fragmentarea atenției și obișnuința consumului rapid. În această economie a vitezei, cartea cere aproape contrariul a tot ceea ce ni se solicită în restul zilei: să rămânem.

Să rămânem asupra unei pagini. Să revenim asupra unei fraze. Să acceptăm că nu înțelegem imediat. Să-i acordăm altuia timpul necesar pentru a ne spune ceva.

Din această perspectivă, problema nu mai este doar dacă inteligența artificială poate scrie un poem. Poate că întrebarea mai importantă este dacă noi vom mai avea răbdarea să citim unul.

Literatura a supraviețuit până acum unor schimbări radicale ale mijloacelor prin care oamenii produc și transmit cuvintele. Formele s-au schimbat, suporturile s-au schimbat, viteza circulației ideilor s-a schimbat. De fiecare dată, creația și-a renegociat locul. Inteligența artificială deschide însă o situație nouă, pentru că tehnologia intervine nu doar în transmiterea textului, poate participa chiar la producerea lui.

De aceea, discuția despre viitorul creației este și o discuție despre responsabilitate. Instrumentele pot deveni din ce în ce mai performante, dar alegerea felului în care sunt folosite rămâne, deocamdată, a omului. Tehnologia poate accelera un proces, poate facilita accesul, poate deschide posibilități neașteptate. Nu poate decide însă în locul nostru ce fel de raport vrem să păstrăm cu propriile experiențe, cu memoria și cu actul creației.

Poate că literatura nu trebuie să concureze cu viteza mașinii. Ar pierde o competiție care nici măcar nu îi aparține. Forța ei a stat rareori în rapiditate. Literatura are nevoie de timpul în care o experiență se depune, o amintire își schimbă sensul, un cuvânt este ales și apoi abandonat pentru altul. Are nevoie de ezitare, de revenire și chiar de eșec.

În Aula BCU „Carol I”, o clădire care păstrează memoria atâtor cărți și generații de cititori, întrebarea despre supraviețuirea literaturii a căpătat astfel o rezonanță aparte. Viitorul ei va depinde de ceea ce vor putea face mașinile, dar și de ceea ce noi vom refuza să nu mai facem: să citim, să ne îndoim, să ne amintim, să imaginăm, să căutăm o voce care să fie a noastră. Inteligența artificială ne obligă să întrebăm din nou ce înseamnă să creezi. Iar răspunsul s-ar putea să nu se afle în ceea ce mașina nu poate produce, ci în ceea ce omul continuă să simtă nevoia să spună.

Credit foto: Gryg Stoica