18 octombrie 2017 — Evocări

Dragoș Protopopescu 125

Pe 18 octombrie 1892 s-a născut la Călărași anglistul și scriitorul Dragoș Protopopescu (mort sinucis, pe 26 noiembrie 1948, la a doua tentativă, prin zdrobirea voluntară a capului cu un lift lăsat să cadă de la etaj, prima tentativă, eșuată, fusese prin tăierea venelor. Sinuciderea era urmarea panicii resimțite după epurarea din învățământ, în 1946, iar motivele reprimării – legate de angajamentele legionare din anii `30, când mediase pactul de neagresiune electorală dintre Iuliu Maniu şi Legiune, fiind arestat pentru implicarea în asasinarea premierului I. G. Duca.) Fortul 13, romanul politico-parodic din 1936 rezultat din experiența detenției din 1934, a fost apropiat fie de E. B. White și James Thurber, fie de un postmodernism avant la lettre; la fel și cele două volume ulterioare din Tigrii, aparținând aceluiași ciclu. Perspectiva naratorială e, Nota Bene, ironică la adresa fanatismului mișcării, și aparține unui „condamnat din eroare”. De altfel, spaima care a generat sinuciderea din 1948 nu era motivată doar de posibila represiune comunistă, ci și de cea legionară, ca urmare a „dezertării” mai vechi din Mișcare, pentru care DP fusese avertizat. Aproape nimic din adeziunile politice nu răzbate în prelegerile și studiile de anglistică (dimpotrivă), colaborările sale eseistice fiind, toate, la presa ostilă extremei drepte (favorabile Occidentului anglo francez și ostile militarismului german), în vreme ce articolele din presa cotidiană combat în favoarea Legiunii. Primul roman, Condamnați la castitate (1933), e o bună incizie autenticistă în mentalitatea purist-fanatică a propriei generații, iar volumul de schițe Iarmarocul metehnelor (1932) combină ingenios fantezismul absurd cu aventurosul exotic. La un nivel modest, dar decent se află liricul elegiac din Poemele restriștei (1921, marcat de trauma pierderii în război a fratelui) și Zvon de pretutindeni (1921), în linia direcției neo-clasice și a neolatinismului simbolist de la revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu (cu Densușianu DP și-a făcut și licența – publicată în 1915 – despre stilul lui Dimitrie Cantemir). Pasiunea pentru literatura britanică se manifestă înainte de război, prin publicarea primei traduceri autohtone din G.B. Shaw, iar activitatea din deceniile următoare îl va impune drept cel mai valoros anglist român al epocii. Aflat la Londra pentru prepararea tezei de doctorat despre William Colgrave, susținută în 1924 la Sorbona cu reputatul Louis Cazamian și publicată în același an în Franța și România, trimitea pentru Viața Românească un serial cu Scrisori din Londra despre noua literatură britanică. Neolatinismul densușian transpare în volumul Valoarea latină a culturii engleze (1923), iar opțiunea neoclasică a maestrului, ostilă iraționalismului romantic german, se manifestă în ostilitatea discipolului la adresa literaturii romantice (v. Romantismul englez, 1932) și în receptarea drastică a literaturii moderniste (Joyce & Co). Universitar la Cernăuți, apoi la București, a scris nu doar despre literatura engleză medievală și clasică (pe care le aprofundase exemplar) ci și  despre literatura tinerilor, între care Ezra Pound, Robert Graves, T. S. Eliot, W.H. Auden, Dylan Thomas. Caracterul de rasă al literaturii engleze (1923, influențat de psihologia lui Wilhalm Wundt) și, mai ales, Pagini engleze (1925), vădesc un comentator expert, interdisciplinar, trecut prin comparatism și filosofia culturii. Capodopera anglistului – shakespearolog cu contribuții exegetice de prim ordin – rămâne masivul studiu Fenomenul englez (1936), urmat de cursurile din anii 40 despre romanul englez și Shakespeare, unde aprofundează ideea colonialismului maritim al Marii Britanii ca avatar modern al terestrului Imperiu Roman (cu engleza ca nouă lingua franca). Traducător din dramaturgia engleză clasică și modernă, a dat și o incitantă „gramatică vie” a limbii engleze. Fără a-i scuza rătăcirile politice, savantul (și chiar scriitorul)  e de reconsiderat.

Text de Paul Cernat

Foto: Arhiva MNLR

 

 

 

 

76 vizualizări