„După 30 de ani. Recitind literatura postbelică” cu Bogdan Crețu despre Poezia lui Nichita Stănescu II

Nichita Stănescu și-a reinventat formula poetică de la un volum la altul, parcurgând fiecare drum poetic până la capăt și obligând întreaga poezie contemporană să experimenteze noi formule. După mărturiile apropiaților, scrisese deja volumul „Dreptul la timp” (apărut în1965) înainte de 1960, când debutează cu „Sensul iubirii”. Volumul „Dreptul la timp” conține marile viziuni și teme stănesciene (cunoașterea, descoperirea căii de acces spre miezul lucrurilor), precum și poemele-sinteze care implică inițiere poetică din partea cititorului. Lumea se așază într-o nouă sintaxă, care o concurează și o înlocuiește. Totul se uită către sine, poezia se autocontemplă; a scrie poezie, în viziunea lui Nichita Stănescu, înseamnă a vâna, împreună cu cititorul, lei. De la formula poeziei reflexive impusă odată cu „11 elegii” la simplitatea calculată din „Noduri și semne” și până la „Opere imperfecte”, critica literară a avut reacții diferite vizavi de opera sa și față de semnificația cuvântului, ce renunță a mai fi un simplu instrument convențional și devine parte acorporalității.