„Poezie și creație” #186 – Constantin Dinulescu și Loreta Popa

Invitat astăzi la „Poezie și creație” este maestrul Constantin Dinulescu – o prezență emblematică a teatrului românesc, un spirit sensibil și nobil, în care se împletesc demnitatea, forța interioară și o tandră melancolie. Distins, în anul 2019, cu Premiul Gopo pentru întreaga activitate, domnul Dinulescu rămâne un reper al artei actorului, un depozitar de povești vii, de amintiri care încă mai luminează scena. Astăzi, spune cu seninătate că bucuria se ascunde în lucrurile simple – într-o zi cu soare, într-o floare ce se deschide primăvara, într-o liniște pe care doar anii o pot aduce.

Constantin Dinulescu s-a născut în 1933 şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, în 1955, la clasa profesorului Alexandru Finţi. Copilăria l-a purtat prin Călărași, printre ceasuri, vise cu aeromodele și premii naționale, acolo unde pasiunea pentru detalii și zbor a prins rădăcini. Deși visul său inițial era să devină arhitect, destinul i-a așezat pașii pe scenă, după ce regimul comunist i-a închis porțile facultății de Arhitectură, din pricina „originii nesănătoase”. Dar teatrul l-a primit cu brațele deschise, iar publicul nu l-a mai uitat. A fost și profesor, între 1973 și 1977, la Institutul care l-a format, dăruind generațiilor viitoare nu doar meserie, ci și dragoste pentru frumos.

În preajma sărbătorilor pascale, l-am întâlnit pe actorul Constantin Dinulescu într-un moment de tihnă, în care ne-a mărturisit cu emoție: „Am cam fost uitat. Aşa este în viaţă”. Dar noi îl purtăm în amintire și în suflet. Pentru că vocea lui, privirea caldă și eleganța gesturilor rămân neșterse — ca un poem rostit în șoaptă, cu lumină.

„Tinereţea mea, începuturile carierei, anii pe care i-am petrecut la Iaşi au fost anii de vârf, ani de mari împliniri profesionale. Sigur că şi după venirea mea în Bucureşti, în 1969, la Naţional, sub direcţia maestrului Radu Beligan, am jucat cu mare bucurie în «Hagi Tudose» a lui Delavrancea, în piesa lui Camil Petrescu, «Jocul Ielelor». În film am avut bucuria să colaborez cu Mircea Daneliuc în «A unsprezecea poruncă». Am avut multe realizări de care îmi aduc aminte cu plăcere şi sper că şi publicul îşi aminteşte, nu numai eu. Mi-a plăcut teribil filmul pentru că totul trebuie pregătit cu rigoare, cu precizie atât partea de interpretare, cât şi partea tehnică. Teatrul îţi oferă emoţia caldă. E o satisfacţie teribilă conştiinţa că seara este irepetabilă, că nu te mai întâlneşti cu ea şi nu ai voie să ratezi. E un lucru făcut la incandescenţă, iar asta îţi dă un frison de satisfacţie. Cred că trebuie să ai o mare iubire pentru actul teatral şi o mare capacitate de extrovertire să scoţi din tine ceea ce simţi şi ceea ce gândeşti,” spune Constantin Dinulescu.

În încheierea discuției noastre maestrul Constantin Dinulescu a adresat câteva publicului pe care-l prețuiește nespus cu ocazia marii sărbători a Învierii: „În lumea aceasta pragmatică, ultrapragmatică, în care trăim, cel mai important lucru, care, din păcate, începe să se piardă și este amenințător de dureros, este dragostea. De aceea vreau ca în încheiere, aproape să strig, să clamez: Oameni buni, iubiți-vă! Dincolo de iubire nu e nimic. Nu sunt averile lui Cresus, acelea sunt povești. Iubirea însă rămâne singurul liant care ne mai justifică faptul că mergem în picioare și nu ne târâm în patru labe. Este argumentul că există Dumnezeu și că El, de fapt, ne-a lăsat cea mai mare moștenire: iubirea. Iubiți-vă! Sfintele Sărbători să vă aducă numai lumină!”

Credit foto : Dan Marinescu
Filmare și montaj : Dan Marinescu
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: