Mihail Kogălniceanu și epoca Daciei Literare

Muzeul Național al Literaturii Române lansează expoziția documentară Mihail Kogălniceanu și epoca Daciei Literare, eveniment care marchează 180 de ani de la apariția revistei și aduce în atenția publicului personalitatea complexă a lui Mihail Kogălniceanu.

 

 

Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891, Paris), scriitor, jurnalist, memorialist, diplomat și om politic. S-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Literare Române (1866), devenită, în 1867, Societatea Academică Română, al cărei președinte a fost între 1887 – 1890. Colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi oameni de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme care vor pune bazele constituirii statului român modern. Președinte al Consiliului de Miniștri, titular la Ministerul de Interne și Ministerul de Externe, Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanți demnitari ai generației sale. În timpul mandatului său la conducerea Ministerului de Externe, România și-a declarat „independența” față de Imperiul Otoman, la 9 mai 1877. Personalitate cu vastă experiență politică și diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Liberal. Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naționale și dezvoltarea literaturii românești. În acest sens, a fondat revista Dacia Literară (Iași), iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor pașoptiști, punând astfel bazele curentului cu același nume.

În primul număr al revistei, sub titlul Introducție, Mihail Kogălniceanu publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor pașoptiști:

  1. Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade-Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” Interpretând îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicații ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creații siropoase occidentale, pervertind gustul public. Mihail Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;

 

  1. Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele pașoptiștilor:
    • Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă de inspirație. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, definește folclorul ca pe o oglindă realistă a vieții poporului și ca pe un izvor nesecat de inspirație pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe Vasile Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale românilor(1852), urmată de Balade (Cîntice bătrînești). Multe dintre poeziile volumului Doine și lăcrimioare de Vasile Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de balade și legende. Expresia cea mai profundă a inspirației folclorice se regăsește însă în capodopera Zburătorul de Ion Heliade-Rădulescu;
    • Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munțisau Balta Albă de Vasile AlecsandriMemorial de călătorie de Grigore Alexandrescu ș.a. Elogiul frumuseților patriei apare, de asemenea, în volumul Pasteluri de Vasile Alecsandri;
    • Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare și unitate națională, fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale. Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi face parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istoriceîn proză, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice ca Dan, căpitan de plaiDumbrava Roșie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconița Drăgana de Ion Heliade-Rădulescu sau Fiziologia provințialului de Constantin Negruzzi;

 

  1. Lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingând exagerările latiniste și pledând pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetăripublicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moștenirea națională, iar Ion Heliade-Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică și are păreri juste despre îmbogățirea limbii cu neologisme;

 

  1. Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, Mihail Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

 

Grafică: Cristina Milca

Coordonator expoziție: Alina Niculescu

Montaj: Ilinca Stratan

 

 

 

259 vizualizări