24 aprilie 2020 — Aniversări și evocări

Gânduri, stări, amintiri despre Traian T. Coșovei

În primăvara lui 1996, pe o terasă de vară abia deschisă cu multă trudă de prietenii mei, Marina și Dan Marinescu vizavi de Piața Floreasca, l-am cunoscut pe Traian. Mi s-a părut un fel de Mic Prinț rătăcit pe o terasă de vară.

Mult mai târziu aveam să înțeleg că Traian era, de fapt, undeva… pe acoperișul lumii, cum ar spune prietenul lui, Ioan Cărmăzan.

Mi-au plăcut umorul lui fulgerător și sec, privirea lui verde și vie, atentă și demnă, eleganta sa modestie, baletul mâinilor lui frumoase, tandra lui timiditate… Zăbovea preț de o bere-două, se împrietenea cu toți, tachina sau punea la punct pe câte unul când i se părea că ăla nu fusese destul de politicos. Era genial, sclipitor, spontan, manierat și plin de umor. Abia îl așteptam să ne desplictisească. Devenise micul meu prieten.

Nu știam aproape nimic despre optzeciști, iar Traian nu obosea pe nimeni cu poezia lui. După vreo lună, s-a hotărât să-mi dăruiască, cu o delicată stângăcie, cel mai nou volum, Ioana care rupe poeme. Nu m-a întrebat niciodată, atunci, la începuturile prieteniei noastre, dacă am citit cartea. Însă când mi-a dăruit și Bătrânețile unui băiat cuminte, m-am cam speriat. M-am dus acasă și am citit-o toată, dintr-o respirație. După care am plâns în hohote, ca pentru toată tristețea lumii.

Îmi plăcea să privesc, împreună cu Marina, la viața boemă a micuțului nostru prieten. Uneori, lăsa impresia că trăiește într-un hamac de lux agățat la buza unei prăpăstii de disperări pe care o ridiculiza. Și balansul ăsta între literatură și viața lui de zi cu zi mi se părea fabulos.

Prin august 1997, Traian T. Coșovei, cel care avea să-mi devină prieten, iubit, bărbat, maestru spiritual, confident,  m-a readus la viață cu mașinuța de scris Continental, moștenită de la tatăl său – his legacy – cuminte așezată pe biroul din lemn lăcuit, dar de la mama lui, Maria, cu prilejul intrării la facultate.

Am uitat să vă spun că Traian nu se simțea bine în cârciumă. Dar teama lui de singurătate îl făcea să ajungă târziu acasă…

Cel mai bine se simțea în apartamentul lui. Fiecare lucru îl reprezenta și îl reprezintă și acum. De la portretele părinților până la colecția de ceasuri, de la bibliotecă până la obiectele pop-art făcute de el, care, iată, acum fac atracția Salonului Dada din Muzeul Literaturii.

Mânca rar sau deloc, scria noaptea, cu muzica dată la maximum, iar firavele lui tabieturi se rezumau la ceașca de cafea, berica lui și multe țigări. Se culca îmbrăcat pe canapea, ca să nu mă trezească. Îi plăcea să privească ploaia ori luminile patinoarului. Vorbea la telefon cu toți prietenii, dar își începea ziua cu mama lui. Iubirea lor era dură, tăioasă, dar puternică. Vorbea mult, era duios ori mânios, se indigna, plângea, își reproșa eșecurile și îi plăcea că îl ascult atent, deși nu mi-o spunea. Nu se plictisea niciodată, trecea ușor de la recitarea cu glas tare a poemului său favorit din Nichita Stănescu, Papirus cu lacune, la televizorul dat pe Discovery, unde rula un documentar despre al Doilea Război Mondial. Dormea foarte puțin și se justifica: „Somnul îmi ia din timpul de scris și de fumat!” Acum înțelegeți de ce mi-e dor până și de sunetul brichetei lui?

Proaspăt „disponibilizată” din Televiziunea Română Liberă, (venise, vai, vremea schimbării și laboratorul televiziunii avea să devină, probabil, vreun studio modern tocmai bun pentru emisiuni despre horoscop, modă și pastile pentru slăbit) aveam să pășesc în lumea lui Traian, ca într-o poveste. Așa că m-am așezat la biroul lui și am început să scriu povestea… da, la mașina lui de scris „Continental”. Curajul începătorului… nu aveam să știu ce trafichez, credeam că e o joacă. După vreo cinci pagini, am vrut să renunț. Obosisem, nu știam să scriu la mașină, așa că dezastrul dactilografiat trebuia să ia sfârșit. Dar Traian a fost de altă părere. A citit și s-a uitat la mine cu o uimire nejucată: „Unde naiba ai stat până acum?”. Teama de ridicol m-a făcut să cred că e doar un mod al lui de a mă încuraja. I-am spus-o și tare s-a mai întristat: „Să știi că atunci când e vorba despre literatură, nu mă joc, și nu fac complimente!”

Nopțile, când eu adormeam, el scria în continuarea paginilor mele. Mă luase în serios, ceea ce nu mi se întâmplase de multe ori. Asta m-a provocat să scriu și eu în continuarea paginilor lui. Două voci de o sinceritate atât de brutală, de parcă niciunul dintre noi nu mai avea ce pierde. Așa s-a născut Les Années folles du socialisme. Pe 27 decembrie 1998, de ziua mea, am terminat cartea. Am dedicat-o taților noștri, Traian și Ion.

Am închis manuscrisul stângaci dactilografiat (cel puțin partea mea) și am crezut că va rămâne pe vreun raft, la mila prafului și a fumului de țigară. Dar n-a fost așa! În mare taină, Traian citea la telefon din manuscrisul nostru, aveam să aflu mult mai târziu, prozatoarei Maria Luiza Cristescu. Și domnului Iosif Naghiu! Dar și lui George Bălăiță! Toți l-au îndemnat să publice. Simțeam cum Traian freamătă, era bucuros, dar bucuria lui era prudentă, până la urmă, avea să fie și debutul lui în proză, nu-i așa? Criticul literar Dan Alexandru Boerescu ne-a organizat o lectură la Clubul Profesionist, de la Muzeul Literaturii. Succes deplin! Asta l-a convins pe regretatul Iosif Naghiu să ne publice cartea, în colecția „Prozatorii Orașului București”. Constantin Stan a vorbit la lansarea noastră cu un entuziasm care ne-a cam speriat. Temutul Agopian ne-a făcut cronică pozitivă în Academia Cațavencu și însuși Mircea Cărtărescu a scris despre Les Années folles du socialisme în al său celebru Jurnal!

În Les Années folles du socialisme îl veți găsi și regăsi pe Traian T Coșovei în insuportabilul, indezirabilul, adorabilul, dualul, fascinantul personaj, Paul:

„Când nu are altceva de făcut, după ce, târziu, în noapte, se ceartă și se împacă în gând sau la telefon cu toți prietenii, Paul pictează sau «confecționează» niște hibrizi din motoare vechi, coarne de cerb și lentile… capodoperele lui care au apărut și într-o revistă de mare tiraj. E un bun cunoscător al pop-art-ului, are câteva rafturi de bibliotecă pline cu cărți despre fenomenul ăsta și idolatrizează pe profesorul lui din facultate, Dan Grigorescu, cu care și-a dat lucrarea de licență cu poezia beatnicilor: Allen Ginsberg, Ferlinghetti, Gregory Corso.

Aceste lucrări sunt prelungire a poeziei mele – declarase de curând într-un amplu interviu. Dar numai eu știam nașterea acestor obiecte: Paul aduna din gunoaiele cartierului tot felul de hârburi ruginite pe care le fierbea în sodă caustică după care le ținea o vreme în gaz sau benzină. Apoi le lustruia cu șmirghel până îi sângerau degetele și le îmbina, le combina, le răsucea, le suda, le lipea și le dezlipea până când se transformau în niște ființe bizare…

Într-o noapte, când eu dormeam dusă, Paul împreună cu prietenul lui, poetul Ioan Flora, s-au apucat să taie cu bomfaierul niște bucăți de metal până au zgâriat biroul… biroul de la mama lui!

– Știi, Șteff, să ne ierți, dar eram în febra creației!

Am constat-o și eu a doua zi, după numărul de sticle aruncate pe covor…

– Stephanie, eu fac cupluri, cum ar fi Regele și Regina… cred că e ceva freudian…

Era ceva freudian, mai ales când schimba «etapele de creație», adică trecea de la metal la piatră și începea să culeagă de pe abandonatele șantiere ale cartierului Floreasca pietroaie cu nuanțe ciudate, cu vinișoare stranii în care Paul vedea ceva, altceva…

Apoi, după ce le freca temeinic cu detergent și peria de sârmă și le adăuga șuruburi, arcuri, piulițe, piese de ceas, uitându-mă atent la ele, îi dădeam dreptate: vedea el ceva acolo, în pietroaiele de pe maidan. Cred că stătea pe acoperișul lumii și se privea pe sine în oglinda acestor obiecte.”

(Les Années folles du socialisme, Editura Eminescu, 2000)

Text scris de Ștefania Coșovei

Vă invităm să îl ascultați pe Traian T. Coșovei recitând câteva versuri inedite:   http://cineliteratura.ro/video/traian-t-cosovei-rostind-cateva-versuri-inedite/

Foto 1: Traian T. Coșovei, arhiva MNLR

Foto 2: Ștefania Coșovei și Traian T. Coșovei, arhiva personală

465 vizualizări

Galerie Foto