Gellu Naum 102

Dacă lui Eminescu i-a fost lipită eticheta de „ultim mare romantic european”, Gellu Naum (1 august 1915, București – 29 septembrie 2001, București) a ajuns să fie etichetat drept unul din ultimii reprezentanți majori ai suprarealismului european și marele poet suprarealist român. Ceea ce și este. Fiu al unui poet minor – Andrei Naum, mort în luptele de la Mărășești (fantasma „tatălui obosit” îl va bîntui, poetic, toată viața), a debutat cu două poezii în ziarul Cuvântul (!). Absolvent al facultății bucureștene de Litere și Filosofie, beneficiază de o specializare la Paris-Sorbona mediată de prietenul pictor – deja parizian – Victor Brauner (acum îl cunoaște direct pe Andre Breton și se apropie de Gherasim Luca și Jacques Herold). A făcut parte de timpuriu din mișcarea studențească antifascist-comunistă, editând împreună cu Virgil Teodorescu revista militantă Tânăra generație (1934). Adept al suprarealismului originar, se afirmă ca poet prin câteva volume fulminant-blasfemiatoare, în răspăr cu linia pseudo-suprarealistă a imagiștilor de la revista unu (Drumețul incendiar, Libertatea de a dormi pe o frunte, Vasco da Gama). Întors în țară (1939), e mobilizat ca ofițer pe frontul de Est, de unde comunistul sub acoperire va fi retras în 1942 și încartiruit la Sibiu. Alături de Virgil Teodorescu, D. Trost și foștii „algiști” Gherasim Luca și Paul Păun, face parte din nucleul dur al Grupului suprarealist român (activ între 1941-1947). În timpul războiului se căsătorește cu Lygia Alexandrescu, alături de care rămâne toată viața și împreună cu care își va construi o mitologie influentă (romanul suprarealist Zenobia, din 1985, replica la bretonianul Nadja, o are ca model, ca și fantasma feminină dominantă a poemelor sale postbelice; casa pe care și-o vor construi mai târziu la Comana, într-un fel de colonie a scriitorilor, va fi și ea mitologizată suprarealist, ca și pisica Japonica ș.cl.). Publică, în anii Războiului, mai multe plachete de proză poetică suprarealist-nocturnă, cu tentă neo-gotică și nervaliană (Teribilul interzis, Medium, Castelul orbilor), unele în colaborare („cadavrele delicioase” din Spectrul longevității – cu Virgil Teodorescu), mai puțin poeme (Culoarul somnului). Neîmpărtășind pasiunea teoretică a unor comilitoni („teoria strică omenia”, va declara mai târziu), e prezent în relativ puține manifeste colective (cel mai important: Critica mizeriei, urmat de Mizeria criticii, dar și în L`Eloge de Malombre, Le sable nocturne și programul expoziției suprarealiste L`Infra-Noir, adresat lui Breton și omologat internațional de el). Rămas în țară după expatrierea lui Luca, Păun și Trost, susține noul regim comunist (mult mai discret și mai marginal decât Virgil Teodorescu) și își reprimă suprarealismul (care devine preț de două decenii subteran: v. inițiaticul Calea Șearpelui, 1949, sau Heraclit, 1958). Filonul, Tabăra din munți (reportaje), Soarele calm, Poem despre tinerețea noastră ș.a. sunt texte proletare pe linie, care nu intră în contradicție cu mai vechile opțiuni politice ale autorului. Excepționale, cu concesiile inerente epocii, sunt volumele „pentru copii”: cele două Cărți cu Apolodor (pinguinul călător din Labrador – contradicție suprarealistă în termini, întrucât nu există pinguini nordici!) sunt capodopere ale genului, iar romanul Cel mai mare Gulliver, fantezistele Kiksi Sari și Așa-i Sanda sunt piese de bravură. Desfășoară o prodigioasă activitate de traducător, în special din literatura franceză (de la Diderot la Nerval și Jules Verne), iar în underground-ul anilor 50 „comite”, împreună cu amicul Perahim, abracadabranta piesă de teatru Florența sunt eu, publicată și jucată postum. În general, teatrul suprarealist al lui Naum (Ceasornicăria Taus, Insula, Poate Eleonora, Exact în același timp ș.a.) e un reper al „genului și speciei”. Revenirea editorială la suprarealism, marcată prin volumul Athanor (1968) și continuată prin numeroase culegeri, până aproape de anul morții (Copacul-animal, tatăl meu obosit, Descrierea turnului, Partea cealaltă, Malul albastru, Sora fântână, Ascet la baraca de tir, între altele) arată un suprarealism enigmatic, interiorizat biografic, de o (cum s-a spus) „ferocitate surâzătoare” și de o complexitate halucinatorie, imposibil de epuizat și ironică la adresa poncifelor poeziei (v. brevetatele „pohem” și „pohet”). Suprarealismul naumian a făcut școală încă din anii 60 (Sebastian Reichmann, Valery Oisteanu, Nora Iuga sunt doar câțiva primi-discipoli, până la optzeciștii Dan Stanciu, Simona Popescu și post-nouăzeciștii Iulian Tănase și Adela Greceanu), iar cota autorului va crește progresiv pe valul postmodernismului emergent: tradus și antologat în numeroase limbi, promovat și adulat (chiar cu un anumit snobism) de fani, Naum devine, din timpul vieții, cel mai canonic poet suprarealist român. Alături de Bacovia și de tânărul Geo Bogza, e (poate) interbelicul autohton cel mai influent pentru noile generații de poeți. Omul a rămas însă mereu modest și retras (un perpetuu răzvrătit interior), contemplându-și gloria cu ironie comprehensivă, atent la suprarealitatea existenței și la semnele „părții celeilalte” care l-a tras dincolo la 86 de ani.

Text de Paul Cernat, 28 iulie 2017

© foto: Arhiva MNLR, Scrisoare trimisă de Gellu Naum lui Virgil Teodorescu