„Grădina Poeziei «Tudor Arghezi»” la Mărțișor

Există cuvinte care par să fi așteptat dintotdeauna să se întoarcă în pământ. Rădăcină, ramură, mugur, pom, pădure. Poezia le-a împrumutat de mii de ori pentru a vorbi despre om, timp, memorie și moarte. Vineri dimineață, la Mărțișor, metafora a făcut drumul invers: poezia a intrat în grădină și a prins rădăcini.

La 18 septembrie 2026, Festivalul Internațional de Poezie București a continuat la Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor” proiectul Grădina Poeziei „Tudor Arghezi”, realizat în parteneriat cu mișcarea internațională Bosques de la Poesía.

Născută în 2020, la Villa Carlos Paz, la inițiativa scriitorilor Leopoldo „Teuco” Castilla, Pedro Solans și Aldo Parfeniuk, mișcarea Bosques de la Poesía a creat în diferite locuri ale lumii spații în care literatura și grija pentru natură se întâlnesc. „Pădurile poetice” sunt gândite ca locuri ale memoriei, ale conștiinței ecologice și ale comuniunii, fiecare nouă plantare adăugând un punct pe o hartă internațională care leagă poezia de pământul în care aceasta este așezată simbolic.

La București, un asemenea loc nu putea primi un fundal mai potrivit decât Mărțișorul. Grădina casei lui Tudor Arghezi nu este un decor adăugat memoriei poetului, este o parte a lumii sale. Aici, apropierea dintre cuvânt și natură nu trebuie construită artificial, ea există deja, iar noua Grădină a Poeziei continuă această relație, aducând în spațiul arghezian vocile poeților de astăzi.

Adrian Alui Gheorghe, Mina Decu, Robert Șerban, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Grete Tartler, Rita Chirian, Ioan Matiuț și Cassian Maria Spiridon, ca să dăm doar numele poeţilor români, au intrat în această grădină prin câte un fragment de poezie.

„Poezia este luxul săracilor”, spune Adrian Alui Gheorghe. La Mina Decu apar rădăcinile, Robert Șerban lasă să se audă „inima mea este o ciocănitoare flămândă”, iar pe ramurile lui Lucian Vasiliu cresc „muguri-ceasornice”. Rita Chirian se vede „splendidă și bizară ca o plantă carnivoră”, Ioan Matiuț trece prin sine „ca printr-o lume”, iar Cassian Maria Spiridon aduce în poem imaginea „căderii din pom a păcatului”. Citite împreună, fragmentele par să fi știut dinainte unde vor ajunge.

Rădăcina, pasărea, ramura, mugurul, planta, pomul, imaginile poeziei au intrat în dialog cu materia vie a grădinii, iar cuvintele lui Gellu Dorian – „Privești deodată în tine și acolo nu mai e nimeni…” – și ale poetei Grete Tartler – „Că am fi muritori nu a fost dovedit” – au adăugat acestei geografii vegetale întrebarea despre timp, dispariție și ceea ce poate rămâne după noi.

Într-un festival construit în jurul cuvântului rostit, întâlnirea de la Mărțișor a propus un alt fel de durată. Lectura se încheie, vocea tace, publicul pleacă. Un copac însă continuă să crească, poate tocmai de aceea ideea unei păduri a poeziei are o asemenea forță. Ea transformă memoria într-un gest concret și, în același timp, îndreptat spre viitor. Plantezi ceva al cărui timp nu îți aparține în întregime. Îl lași să crească pentru cei care vor veni după tine.

Prin Grădina Poeziei „Tudor Arghezi”, Bucureștiul intră într-o rețea simbolică începută în America Latină și continuată peste granițe, în care poeții sunt uniți de același gest: acela de a lega cuvântul de viață. La Mărțișor, printre urmele unei lumi care continuă să păstreze memoria lui Tudor Arghezi, acest gest a căpătat o rezonanță aparte. Un poem poate încăpea într-o carte. Poate fi rostit pe o scenă. Poate trece dintr-o limbă în alta, dar, din când în când, poate deveni și loc. De acum, la Mărțișor, poezia are și rădăcini.

Credit foto: Dan Marinescu