9 iunie 2020 — Comunicate de presă

I.L. Caragiale – Omul care simțea enorm și vedea monstruos

S-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale, și a murit în data de 9 iunie 1912, la Berlin. Copilăria și adolescența și le petrece la Ploiești, unde asistă și chiar se implică în așa-zisa „revoluție de la Ploiești” (din atmosfera și dezideratele căreia provine țâfna și aplombul republicanei Mița Baston). Influențat de unchii săi, Iorgu și Costache, personalități proeminente ale teatrului românesc din a doua parte a secolul al XIX-lea, autori dramatici și conducători de trupe (Costache a fost primul director al Teatrului cel Mare, precursorul Teatrului Național), este atras de teatru de tânăr (deși în adolescență scrisese poezii pe ascuns). Va încerca să urmeze cursuri de actorie la Conservatorul de Artă Dramatică, unde Costache Caragiale era profesor, dar va abandona studiile după doar doi ani pentru a putea să-și întrețină familia. Histrionismul și ironia lui de mai târziu își au, poate, originea în această încercare ratată de a deveni actor profesionist. Caragiale nu a avut studii înalte, dar a urmat din plin școala vieții, curs de zi și seral, vorba unui alt comediograf. A fost sufleur, negustor, cârciumar, ziarist, director de teatru și, evident, comesean. Dincolo de asta, Caragiale avea lecturi solide și dascălii de calitate pe care i-a avut l-au transformat într-unul dintre marii stiliști ai limbii române. Totuși, cum se explică fenomenala longevitate a operei sale? Teatrul este cea mai efemeră dintre arte, născându-se și murind în fiecare seară, iar dramaturgii, odată faimoși, sunt uitați. Cu toate astea, comediile lui Caragiale se joacă și astăzi, nu ca restituiri reverențioase, ci ca percutante montări contemporane. Deși construcția pieselor este, în general, una clasică: într-o situație stabilă, dar tensionată apare accidentul care declanșează conflictul. La Shakespeare, de pildă, este apariția unei fantome, la compatriotul nostru, este vorba despre o scrisorică de amor pierdută. Apoi, taberele se conturează, conflictul evoluează și se desfășoară pe mai multe paliere, iar finalul este surprinzător. Teatrul lui a provocat reacții contradictorii încă de la început. Caragiale a fost acuzat de anti-românism, de promiscuitate, de lipsă de talent, de plagiat, atât în timpul vieții, cât și după aceea, cu precădere în epoca lui Ceaușescu, pentru care devenise un dușman personal. Fiecare montare a unei piese de Caragiale devenea o luptă cu cenzura, iar personajul Agamiță Dandanache, peltic și năuc, un coșmar pentru activiștii de partid responsabili cu aprobarea spectacolelor. La fel cum Chaplin, când l-a văzut prima oară pe Hitler la Actualități, a crezut că e un imitator al personajului său, spectatorii râdeau la apariția personajului Agamiță, recunoscându-l în acea caricatură pe „geniul Carpaților”. Oare, povestea amantei care-i dirijează din umbră pe puternicii zilei sau lupta dintre doi politicieni veroși care e câștigată de un al treilea, mai ticălos decât cei doi, să fie specifice doar politicienilor de provincie din secolul al XIX-lea? Se pare că nu, dovadă că, după un turneu cu o montare a „Scrisorii pierdute” în Japonia, criticii s-au interesat dacă autorul călătorise cumva în țara lor, pentru documentare! Deosebirea dintre un scriitor genial, precum Caragiale, și autorii de rând este că primul creează arhetipuri, tipare în care tipologiile umane sunt atât de bine fixate încât acestea transcend timpul. De exemplu, figura lui Rică Venturiano va provoca hohote de râs atâta timp cât vor exista ziariști pe lume. În al doilea rând, Caragiale știe foarte multă meserie. Fiecare replică e scrisă cu scopul de a suna bine pe scenă, iar fiecare actor primește cadou câte un set de replici memorabile, care provoacă de fiecare dată aplauze la scenă deschisă. Efectul a fost atât de puternic, încât expresii ca: „Zoe, fii bărbată!”, „Curat murdar, coane Fănică!”, „Eu cu cine votez?” și-atâtea altele au intrat în limbajul uzual. Și ultimul argument pentru nemurirea lui Caragiale este talentul. Brillat Savarin spunea: „stilul e omul!” Felul în care autorul își spune povestea și particularitățile fiecărui personaj dau forța întregului și transformă piesele în capodopere. Privirea pătrunzătoare, cinică și ironică a prozatorului și dramaturgului este dublată de harul cu care a știut să construiască lumea frenetică și halucinantă a personajelor sale.

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

Fotografie: I. L. Caragiale, arhiva MNLR

140 vizualizări