Ilarie Chendi

Pe 14 noiembrie 1871 se năştea într-un sat transilvănean de pe valea Târnavei Mari (Dârlos) Ilarie Chendi (m. 23 iunie 1913, Bucureşti prin defenestrare la Spitalul Coltea, a doua zi după moartea „fratelui de cruce” Şt. O. Iosif – conform unui jurământ comun; cei doi au murit de aceeaşi boală, la acelaşi spital, şi au fost înmormântati împreună). Absolvent de Teologie la Sibiu şi de Litere la Budapesta, redactor la Tribuna poporului din Arad, a debutat ca prozator cu nuvela S-au dus în țară (1893) şi ca istoric literar cu lucrări dedicate istoriei presei şi literaturii române din Transilvania (Începuturile ziaristicii noastre. 1789-1795, Zece ani de mişcare literară în Transilvania. 1890-1900). Stabilit la Bucureşti, devine, la începutul secolului 20, primul nostru cronicar literar notabil (echivalent antebelic al unui Pompiliu Constantinescu), de un impresionism pragmatic, cu bune intuiții moderne. Nu a aderat nici la critica estetică a şcolii maioresciene, nici la cea sociologică a lui Gherea. Prefațată de un volum de studii  (Preludii. Articole şi cercetări literare, 1903), culegerile Foiletoane (1904), Fragmente (1905), Impresii (1908), Portrete literare (1911), Schițe de critică literară (1913), marchează ataşamentul față de comentarea sistematică a actualității literare. Nici spiritul indenpendent, nici simțul ideilor, nici formația istorico-literară şi deschiderea comparatistă, nici talentul polemic sau portretistic nu i-au lipsit acestui cronicar talentat şi incisiv. Ataşat cauzei naționale a românilor de peste munți, a fost un membru de frunte (via Iosif şi Goga) al grupării de la Semănătorul, dar neexclusivist – va intra, de altfel, în conflict cu Nicolae Iorga, optând pentru o linie disidentă. Împreună cu prietenii Şt. O. Iosif şi D. Anghel, a editat şi alte reviste (Viața literară ş.a.). A fost primul editor al poeziilor postume eminesciene şi, într-un fel, primul eminescolog adevărat (Iorga arătându-se interesat mai ales de producția gazetarului naționalist), editor al scrisorilor lui V. Alecsandri (împreună cu Eugenia Carcalechi) şi al altor scriitori majori din secolul 19 (Negruzzi, Odobescu, Creangă) despre care a scris uneori pagini valoroase. În ultimele decenii, se manifestă un interes sporit – editorial şi exegetic – pentru opera sa care are încă destule de spus şi prezentului.

Text de Paul Cernat.