10 august 2017 — Evocări

Ion Negoițescu 96

Pe 10 august 1921 s-a născut la Cluj Ion Negoițescu (m. 6 februarie 1993, Munchen). Descendent al unei familii conservatoare (tatăl ofițer, mama – fiică de preot ortodox memorandist), viitorul critic își descoperă precoce înclinațiile gay, care-i vor defini existența; în liceu aderă sporadic la mișcarea legionară, a cărui victorie, va mărturisi mai târziu, îl face să sărute o fată pe stradă, la întâmplare; experiența va fi renegată vehement, autorul căutându-i germenii chiar în obsesia sa pentru „îngerii somnolari” ai lui Eminescu. Student la Litere și Filosofie la Cluj, devine, în refugiul sibian de după Dictatul de la Viena, lider de facto al Cercului Literar de la Sibiu, a cărui orientare militant-estetizantă, antimilitaristă, se traduce prin celebra scrisoare-manifest de solidaritate cu E. Lovinescu (Negoițescu, care semnează manifestul estetizant al Cercului cu pseudonimul Damian Silvestru, va fi primit efuziv de criticul muribund). Din aceeași perioadă datează micul roman fantast-suprarealist Povestea tristă a lui Ramon Ocg, prima culegere eseistică (Despre mască și mișcare apărînd trei ani mai tîrziu, în 1944, iar volumul-manuscris Poeți români e premiat în 1947 de Fundațiile Regale). Elev, printre alții, al lui Mihai Beniuc, îi va păstra o prețuire poetului dincolo de adversitatea politică. În deceniul stalinist duce o existență retrasă de funcționar, iar după revenirea în publicistică din 1956 e demascat sub pretextul compilării unei antologii poetice reacționare și condamnat trei ani, acceptând formal să colaboreze cu Securitatea. Recuperat după eliberare ca redactor la Luceafărul și Viața Românească, publică în 1967 cea mai bună carte de critică a sa, Poezia lui Eminescu, în care pledează (contestabil, dar memorabil și incitant) cauza postumelor nocturne, „plutonice” în fața antumelor „neptunice”, prea clasice. Proiectul de istorie a literaturii române publicat secvențial în revista Familia stârnește nemulțumirea unor scriitori oficiali. Publică în anii destinderii și un eseu militant despre E. Lovinescu, aflat sub zodia recuperării (1970, redimensionat după 1990), urmat de câteva culegeri eseistice (Însemnări critice, Analize și sinteze, Engrame) și de plachete de versuri exotic- hermetice (Sabasios, Poemele lui Balduin de Tyaormin ș.a.), pentru ca în 1977 firul politic să se rupă din nou, o dată cu aderarea criticului la mișcarea Goma.  Șantajat prin intermediul unor tineri poeți-amanți, este pus să abjure printr-un articol patriotic, iar din 1980 i se permite să se expatrieze în Germania, unde va desfășura o activitate universitară târzie și o publicistică literară „est-etică”, militant-anticomunistă, de la microfonul Europei libere ( textele vor apărea în volum după 1990 sub titlul În cunoștință de cauză). Marcată de trei căsătorii, probabil formale, și de tot atâtea tentative de sinucidere, s-a speculat și pe seama filonului gay din Un roman epistolar (1978), cuprinzând corespondența cu Radu Stanca din perioada 1945-1961. După 1990, încearcă să recupereze terenul pierdut în exil, dar cancerul îl răpune la începutul lui 1993.Dincolo de numeroasele-i sugestii incitante, ambițioasa Istorie a literaturii române, nu convinge. De fapt, nici nu apucase s-o termine. Adevărata revelație editorială o constituie fragmentul autobiografic Straja dragonilor, autoscopie crudă și expresivă, șocantă și cvasimasochistă, a identității sale gay și politice, pe care nu a ascuns-o și și-a apărat-o cu franchețe. Încă mai spectaculos se anunță a fi jurnalul său intim, aflat vreme de câteva decenii sub interdicție testamentară.

Text de Paul Cernat

foto: Arhiva MNLR

187 vizualizări