Joaca serioasă de-a cuvintele. „Jucăria de vorbe” în Grădina MNLR

Ce intră într-o poezie? Un cuvânt frumos? O amintire? O teamă? Un lucru pe care nu știm să-l spunem altfel? Și de ce unele cuvinte trec pe lângă noi, în timp ce altele rămân? Duminică, 20 septembrie, între orele 13.00 și 15.00, în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române, „Jucăria de vorbe” a adus împreună copii și adulți într-un atelier despre puterea cuvintelor, coordonat de Oana Oros, alături de Marine Posocco.

Punctul de plecare nu a fost definiția poeziei, ci întâlnirea fiecărui participant cu propriile cuvinte. Prin exerciții de autocunoaștere, cei prezenți au fost invitați să aleagă, să combine și să scrie, construind un scurt poem și observând ce se întâmplă atunci când experiența personală caută o formă în limbaj. Cuvintele pot fi și mutate, răsturnate, decupate, așezate altfel decât ne-am obișnuit, iar anul în care se împlinesc 130 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara, unul dintre fondatorii mișcării Dada, a oferit prilejul perfect pentru o asemenea libertate.

Spiritul ludic și experimental al avangardei a intrat astfel în atelier ca invitație la joc. Participanții au descoperit că poezia poate ieși din rândurile cuminți ale paginii, că forma poate deveni parte din sens și că desenul și cuvântul se pot provoca reciproc. Pornind și de la universul artistic al lui Francis Picabia, pictor și scriitor al avangardei, au fost create portrete și caligrame în care ideile, emoțiile, literele și imaginile au început să comunice într-un limbaj comun. Pentru copii, exercițiul a însemnat libertatea de a descoperi poezia fără teama că există un singur răspuns corect. Pentru adulți, poate, bucuria de a regăsi ceva ce uităm uneori pe măsură ce învățăm tot mai multe reguli: plăcerea de a ne juca pur și simplu cu limbajul. Dada a înțeles foarte bine forța acestui gest. Jocul nu înseamnă absența sensului. Uneori înseamnă să dai sensului voie să apară de unde nu te aștepți.

În Grădina MNLR, cuvintele au fost decupate, mutate, desenate, întoarse pe toate părțile și lăsate să-și caute singure locul. La sfârșit, nu mai era foarte limpede cine se jucase cu cine: oamenii cu vorbele sau vorbele cu oamenii. Probabil că Tristan Tzara ar fi fost încântat.