Lansarea antologiei „Paltonul lui Nino”

În ianuarie 2018, la Muzeul Național al Literaturii Române avea loc o evocare a poetului George Almosnino, un gest de pietate, de reconstrucție a unei personalități a poeziei noastre de odinioară. Joi, 21 noiembrie 2024, de la ora 17.00, la 30 de ani de la trecerea în neființă a poetului, Muzeul Național al Literaturii Române organizează în Sala Perpessicius, Str. Nicolae Crețulescu nr. 8 (în spatele Bisericii Albe), evenimentul „In memoriam George Almosnino” și lansarea antologiei „Paltonul lui Nino”, Editura Charmides. Selecția poemelor a fost realizată de Angela Baciu.

Participă: Nora Iuga, Simona Popescu, Angela Baciu, Nicolae Prelipceanu, Ion Bogdan Lefter, Tiberiu Almosnino.

George Almosnino, poet de expresie neomodernistă cu o personalitate aparte, s-a născut la 17 iulie 1936, la București, a absolvit Facultatea de Istorie. Tatăl său, Leon Almosnino, a fost pe nedrept arestat un an și șase luni, după care a fost eliberat cu scuzele de rigoare, dar George Almosnino a fost dat afară din facultate în ultimul an, înainte de examenul de stat, nu și-a mai găsit serviciu nicăieri și a fost nevoit să lucreze pe un șantier de construcții, ca fierar-betonist și apoi ca vopsitor. A publicat rar în presa literară, dar la „Cartea Românească”, datorită lui Florin Mugur i-au apărut patru cărți de poezie în circa un deceniu (1971-1982). A murit la 24 noiembrie 1994.

În 1999, a apărut o antologie, în colecția „Scriitori români”, cu poeme de George Almosnino. Creații ale sale au fost traduse la Viena, Luxemburg, Basel. I-au fost prieteni și au scris despre el Florin Mugur, Constantin Abăluță, Miron Radu Paraschivescu, Dinu Flămând, Gh. Grigurcu, Alex. Ștefănescu, iar, postum, l-au „cultivat” Aura Christi, Octavian Soviany, Mariana Marin, Daniel Bănulescu, Valeriu Mircea Popa, unii dintre ei revendicându-se de la poezia „domnului Nino”, cum i se spunea în cercul intim de prieteni.

„O personalitate poetică de penumbră”, îl descria criticul Marian Victor Buciu în Contemporanul, George Almosnino a trecut prin „școala oniricilor”, iar poezia și proza sa aveau ceva crepuscular, fantastic și pregnant. Existențialist solitar, poetul a străbătut o carieră fără multă gălăgie, a participat la cenacluri și festivaluri. Era original, neancorat niciunui curent modern, dar nici „realismului socialist”, atât de dăunător evoluției multor scriitori.

„… ne așezam pe-o bancă, împărțeam aceleași țigări «Carpați» și ne citeam ultimele poezii. Acasă ne aștepta o pisică neagră, Pusi, un câine – corcitură de lup, Luxy, ceaiul din frunze de gutui, poemele lui Lorca și nelipsita rugăciune înainte de somn. «Dac-ai fi instrument, ai fi violoncel»… ți-am spus! Ai fost primul bărbat care mi-a comparat picioarele cu superbele instrumente de făcut muzică dintr-o eventuală orchestră formată din membre ale trupului și, de câte ori îmi puneam pijamaua, mă comparai cu nu știu ce gimnastă celebră. Îți mai aduci aminte? Îmi place că amintirea ta se continuă la mine în minte prin cuvinte care-și repetă rolul, până când piesa va fi scoasă din repertoriu”, scria soția poetului, Nora Iuga, anul acesta, în iulie. „N-ai bătut niciodată la porțile revistelor, nici nu le-ai dedicat poeme idolilor «poeziei angajate»! Și lăsându-mi mie cale liberă, ca orice «cavaler» care se respectă, eu, care am fost temperamental născută să ies la rampă, am «profitat», iar tu «Nino al meu păreai fericit să fii lăsat în pace!» Chiar dacă am fost totdeauna conștientă că tu erai mai bun decât mine, dar, ce mai contează asta, acum, răsplata noastră ne-a dat-o «cineva de acolo de sus care ne-a învățat că iubirea e rugăciune, nu prostituție»”.

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

Vă așteptăm cu drag!