Glisează meniul stânga/dreapta
9 mai 2020 — Aniversări și evocări
D [ oamnelor ] și D [ omnilor ] ,
Acu doi ani, în lecția de deschidere, ce am ținut-o cu ocazia luării în primire a catedrei de „Filosofia culturii” , am făcut unele afirmațiuni cu privire la viitorul sud-estului european pe plan spiritual. În doi ani s-au petrecut evenimente cari altădată de abia încăpeau în decenii. Să nu vă mirați deci că simt nevoia să reiau acele afirmațiuni pentru a le justifica în lumina gravelor fapte, răsturnări și peripeții, ce s-au produs de atunci încoace. Spuneam atunci, în acea lecție de inaugurare exact un an înainte de izbucnirea actualului război, care a zdruncinat vechile așezări europene, răsturnînd perspective și valori, spuneam atunci că «spiritul» nu are în Europa momente prea fericite. Nu s-ar putea afirma că de atunci Spiritul ar fi început să aibă condiții mai prielnice. Dimpotrivă, împrejurările s-au înrăutățit înzecit.
Am îndrăznit totuși să-mi exprim credința că, oricare ar fi viitorul politic al sud-estului european, acest sud-est bîntuit de toate furtunile în trecut se găsește în cadrul unor împliniri spirituale unice în istoria sa. Mi-am exprimat credința că acest sud-est, prin popoarele sale tinere, cari trăiesc încă în plină spontaneitate și pe un plan de mitologie firească și nestricată, își va trăi o nouă epocă de înflorire, cum nu a mai cunoscut de-o mie de ani încoace. Avînd presimțirea cumplită a dezastrelor teritoriale, cari s-au declarat pe urmă, și mai ales în vara acestui an apocaliptic, m-am încumetat totuși să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală, cum nu l-am avut niciodată pînă astăzi. Întrebuințînd o figură poetică, vorbeam despre expansiunea noastră spre cer, într-un moment istoric cînd alte popoare sunt așa de intens preocupate de expansiuni geografice. Cînd, mai acu vreo cîteva luni, a început cascada dezastrelor noastre [f . 2] politice, după ce simptomele lor se arătaseră mult înainte prin ceea ce se petrecea înăuntrul țării, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva trebuie sa-mi revizuiesc optimismul spiritual, desfășurat ca un steag în conferința mea de inaugurare a acestei catedre. Răspunsul ce mi l-am dat singur, muncindu-mă și frămîntîndu-mă în tăcerea de refugiu a ultimelor săptămîni, a fost destul de prompt.
Iată-l : Nu trebuie să-mi revizuiesc deloc acel optimism. Căci spiritul își are istoria sa mai presus de evenimentele ce par a se pune de-a curmezișul. Dacă ar trebui să țin astăzi aceeași conferință, solemnă prin singularitatea împrejurărilor ce au prilejuit-o, aș rosti exact aceleași cuvinte. O ureche mai subțire putea foarte bine să simtă printre și în dosul cuvintelor mele de atunci temerea tragică peste care se clădea mărturisirea unei credințe optimiste în destinul spiritual al sud-estului european, și în acest cadru, în primul rînd al nostru. Sentimentul unor apropiate nenorociri l-am avut cu toată precizia, și între prieteni nu evitam să-l rostesc cu stîngăcia cuiva, firește, care nu vede nici o ieșire și nici o posibilitate de ocolire. Vreau să preîntîmpin o bănuială. Să nu se creadă că optimismul, pe care în ciuda anumitor presentimente l-am cuprins în cuvinte spre a-l comunica publicului și studenților, a izvorît din dorința de a consola sau ca o reacțiune temperamentală față de probabilitatea unei iminente tragedii. Convingerea mea se desprindea din îndelungă meditație asupra rosturilor și destinelor culturii în general și asupra substratului așa de viu, așa de nepervertit, așa de proaspăt, așa de incredibil de «creator» al culturii noastre populare, în comparație cu tot ce se găsește în bătrîna Europă. Bătrîna Europă e devastată de o mentalitate [f . 3] care nu mai are nici o legătură cu munca pămîntului. Or, noi avem această legătură. Toată filosofia mea, la clădirea căreia am muncit peste douăzeci de ani, mă îndruma spre considerțiunile și mărturisirile de acu doi ani. Le mențin și astăzi, și încă tot dintr-o convingere, iar nu din nevoia de a vă da o mîngîiere și o ultimă speranță în plin dezastru. Nenorocirile prin cari am trecut fac un alt capitol, și ele sunt așa de mari – că nu permit nici o mîngîiere, pînă la anularea și repararea nenorocirilor. Nu presimțirea nenorocului și apoi consumarea lui m-a făcut și mă face să persist oarecum prin reacțiune în viziunea viitorului nostru spiritual, ci simpla gîndire care-și are șansele ei.
D[umnea]voastră vă veți întreba însă cum se împacă o asemenea viziune a viitorului cu acest nadir sau cu punctul cel mai de jos al mișcării noastre istorice prin care ni s-a dat să trecem ? Întrebarea e desigur îndreptățiță. Argumentelor, cu cari ne întîmpină depresiunea momentului, suntem nevoiți să le răspundem cu argumentele de totdeauna ale istoriei, cari sunt fără îndoială mai tari. Mai întîi coincidența între zenitul spiritual al unui popor și strălucirea sa politică nu e totdeauna perfectă. Ba imperfecția acestei coincidențe ia uneori înfățișarea cea mai paradoxală: zenitul spiritual al poporului german din epoca lui Goethe și a romantismului coincide exact cu nadirul politic al aceluiași popor. Ca semnificație exemplul nu e transponibil asupra altor fapte și împrejurări istorice, dar citez acest exemplu numai pentru [f. 4] a arăta că o situație politică egală cu dezastrul nu dă nimănui dreptul de a fi pesimist cu privire la destinul spiritului. Spiritul își are mersul său. Politica își are și ea mersul său.
Cîteodată cele două drumuri se întîlnesc, cîteodată nu. Paradoxele istoriei sunt insondabile. Iată și un al doilea argument în favoarea optimismului. Nenorocirea se convertește adesea, de la sine, în motiv care promovează o nouă ascensiune ! Conversiunea nenorocirii într-un factor pozitiv de creație! Aceasta este ceea ce se impune în primul rînd unui popor ajuns în atari situații sau sub zodie veninoasă. Procesul acesta decisiv de conversiune a nenorocirii în factor pozitiv de creație are, firește, cu atît mai multe șanse de a se realiza cu cît destinele unui neam ajung mai hotărît în mînile unei generații neuzate. A bătut deci ceasul tinereții, a tinereții neuzate! Nenorocirea e o forță! Se va face prin urmare, sunt sigur, și această conversiune a nenorocirii în prilej de fapte. Două sunt așadar momentele cari, actualmente, mă îndeamnă să privesc cu nețărmurită încredere ziua de mîine: credința de nimic alterată că ceasul de fericită plenitudine a spiritului european, dacă va mai bate undeva, va bate cu toată certitudinea aici in Sud-estul nostru, care pînă mai ieri era situat la spatele lui D[umne]zeu, și împrejurarea atît de nouă că stelele neamului nostru au trecut în grija si-n paza tinereții. Dar mai este încă o împrejurare de care vom ține seama în aceste socoteli ale noastre într-un moment de grea cumpănă. Pînă ieri am fost o țară mare, din punct de vedere etnic și geografic, astăzi suntem o țară mult mai mică… Acest orizont, care de pe pămînt s-a retras în inima noastră, [f. 5] îl purtăm cu noi, închis în noi, ca orizont viu și neuitat, pe care nici o măsură omenească nu-l va putea revizui. Țara din inima noastră, orizontul tocmai suficient pentru orice creație oricît de mare a spiritului, țara de totdeauna rămîne neatinsă acolo, înăuntrul nostru […] Acest orizont lăuntric, comoară neadormită și care nu se va stinge, este cea mai mare moștenire a trecutului, a trecutului care, tocmai pentru această moștenire, ar merita poate să nu fie în totul disprețuit.
D [ oamnelor ] și D [ omnilor ] ,
Permiteți-mi să vă dau acum cîteva orientări și lămuriri preliminarii cu privire la cursul ce-l voi ține anul acesta. Fusesem chemat acu doi ani să-mi iau în primire catedra de „Filosofia culturii”. Mi-am părăsit cu entuziasm și prin proprie inițiativă situația de ministru al Românieia Lisabona, spre a-mi ocupa catedra, pe care de mult timp o dorisem, și pentru o profesie spre care mă îndrumase cel dintîi vis al tinereții.
Cînd am sosit în țară, catedra cu tittlul de „Filosofia culturii”, deabia născută, murise.
Murise printr-un decret arbitrar. Mi s-a dat în schimb catedra de „Sociologie rurală” […]
[f. 5] În orice caz mi-am păstra dreptul de a cere schimbarea titlului catedrei mele în ceea ce a fost, iar anul trecut însuși Consiliul facultății noastre a adoptat acest punct de vedere. Cursurile pe cari le-am ținut pînă acu au fost potrivite tuturor acestor împrejurări foarte complicate: unul s-a numit «cultură majoră și cultură folclorică», iar al doilea «despre gîndirea magică». N-am pierdut astfel in vedere nici problemele mele strîns legate de «satul românesc», dar nici vastele probleme ale filozofiei culturii, în general. Pentru anul acesta, precum știți din programul universității, am anunțat un curs despre Mitologie, religie, moravuri.
Din capul locului ar trebui să ne înțelegem puțin asupra titlului: mitologie, religie, moravuri. Ceea ce plănuiesc este în fond un curs de «filosofia religiei». Mitologia intră în discuție numai ca factor implicat al religiei iar morala ne va interesa iarăși numai ca un moment adiacent al aceluiași fenomen spiritual care este religia. Nu vreau să afirm cu aceasta că mitologia în sine este numai un factor implicat al religiei, și nici că morala ar fi un simplu moment adiacent al religiei. Recunosc din plin și autonomia mitologiei și chiar autonomia moralei, dar in cursul anunțat aceste fenomene spirituale ne vor interesa numai, sau mai ales, sub raportul conexiunei lor cu religia. În cadrul cursului, cît și la lucrările de seminar, vom avea adeseori ocazia să ne ocupăm și de formele și aspectele fenomenului religios la poporul nostru. Subiectul este desigur nespus de ispititor și, în ciuda sentimentului ce-l am împotriva actualului [f. 7] titlu al catedrei mele, cred că subiectul poate fi atacat cu entuziasm de orice «sociologie», fie rurală, fie nerurală. Sociologia însăși eu o înțeleg într-un mod filosofic […] Dar să nu deschidem această chestiune, în care cele [sic!] mai adesea intervine și o ceartă penibilă de simple «cuvinte». În cursul nostru, vorbind despre fenomenul religios, vom face incursiuni în foarte felurite domenii, căci obiceiul nostru este de a cerceta totdeauna atît specificul unui fenomen, cît și legăturile lui cu alte fenomene.
Text apărut în revista Manuscriptum, nr. 4/ 1973
Foto: Lucian Blaga, Arhiva MNLR