31 ianuarie 2018 — Evocări

Marta Cozmin

Alături, poate, de Lucia Olteanu-Utan, cea mai valoroasă autoare modernă autohtonă de povești pentru copii (și rafinați) a fost Marta Cozmin, născută pe 31 ianuarie 1930 la București, în familia avocatului liberal Aurelian Bentoiu, și moartă 76 de ani mai târziu, pe 25 ianuarie 2006, tot în Capitală. A fost sora compozitorului Pascal Bentoiu și cumnata poetei, prozatoarei, traducătoarei și memorialistei Annie Bentoiu (autoare, între altele, a unui remarcabil volum de amintiri, Timpul ce ni s-a dat). Tatăl ei, condamnat în două rânduri de regimul comunist, va muri în 1962 la Jilava, interval în care frații Marta și Pascal vor fi luați în îngrijire de Camil Petrescu, devenit naș de cununie al Martei cu Alexandru Pop, cunoscut ca poet și traducător (notabil, încă în viață) sub numele de Alexandru Miran. A absolvit Facultatea de Matematică-Fizică, lucrând ca funcționară obscură multă vreme. Cele patru romane ale sale (romanțiosul Marea la ora șase (1976), social-psihologizantul Supraviețuitorii (1980, cel mai bun roman al autoarei, gravitând obsesiv în jurul unui personaj straniu), comico-satiricul Tandem sau Să vorbim despre palmieri (1984) sau introspectivul Primăvara la Zurich (2001), oarecum analog romanelor exotice despre experiența orbirii ale Mărgăritei Miller-Verghy (2001) nu sunt, totuși, de natură să o impună atenției. Merită, în schimb, readus în atenție primul ei volum de proză scurtă: Geamantanul din America (1969), mai puțin umoristul Câinele și gramofonul (1973).Câteva bucăți sunt antologice: autoreflexiva Fraza (alcătuită dintr-o unică frază), Și a fost ziua a noua (istoria atroce a două surori bătrâne care amână declararea morții fratelui ca să-i încaseze pensia) și, mai ales, descrierea infinitezimală a despărțirii sufletului de trup din Obsesia. O parte a acestor proze vor fi extinse, adaptate și dramatizate câteva decenii mai târziu, în câteva din cele douăsprezece comedii și fantezii comice reunite, între 2000 și 2007, în patru volume de Teatru. Cele mai originale, adevărate modele ale genului, rămân însă, cum spuneam, cărțile sale de povești, Cocoșul de apă (1971), Porțile vântului (1975), Degetarul de ceață (1976), Croitorul de povești (1980), Umbra poveștilor (1986), Sora păpădiilor (1988), Carte de povești (1999). Multe basme sunt, pur și simplu, inventate, cu un bestiariu fantast și, uneori neliniștitor (o masterpiece din, probabil, cea mai bună culegere a ei, Croitorul de povești, e suav-demonica Șagolea din fântână). Nedrept uitată azi, merită redescoperită: e o fantezistă de fină calitate, cu multe „sertare”.

Text de Paul Cernat.

Foto : https://ro.wikipedia.org/wiki/Marta_Cozmin

200 vizualizări