Miguel Gane și poezia care urcă pe scenă

Ce rămâne după iubire? Ce rămâne între doi oameni după ce povestea lor s-a terminat? Câteva locuri, un cântec, o călătorie, lucruri pe care numai ei le pot înțelege, poate un sărut pe care memoria refuză să-l uite. Rămân râsul și despărțirea, ceea ce am spus și ceea ce n-am mai apucat să spunem. Și, uneori, rămâne un poem.

Miercuri, 16 septembrie, Festivalul Internațional de Poezie București a ajuns pe scena Teatrului Nottara cu spectacolul „Ce am lăsat între noi”, semnat de Miguel Gane, o experiență aflată la granița dintre poezie, teatru, stand-up și slam poetry. Alături de el, Nur Bonet, la clape, chitară și flaut, și Brenda Sayuri, DJ, au transformat cuvântul într-un spectacol în care poezia și muzica s-au construit una prin cealaltă.

Ce am lăsat între noi spune o poveste de dragoste fără să încerce să o transforme într-una perfectă. Din fragmente, versuri și anecdote se recompun apropierea și distanța, călătoriile, bucuria, tandrețea, despărțirile, râsul și lacrimile, toate lucrurile aparent mărunte din care este făcută, de fapt, memoria unei relații.

Poezia lui Miguel Gane părăsește aici forma convențională a lecturii publice. Poetul nu rămâne în fața unui microfon pentru a-și citi textele, le locuiește scenic, le povestește și le pune în relație cu publicul. Confesiunea poate aluneca spre umor, poemul spre anecdotă, iar un moment de vulnerabilitate poate fi urmat de unul de energie și complicitate.

În această continuă schimbare de registru se află una dintre particularitățile spectacolului. Stand-up-ul aduce proximitatea și spontaneitatea, slam poetry îi oferă cuvântului forță și ritm, teatrul îi dă prezență, iar muzica îi prelungește emoția. Granițele dintre forme devin mai puțin importante decât experiența pe care o construiesc împreună.

Nur Bonet și Brenda Sayuri nu au oferit doar un fundal sonor poemelor. Instrumentele, intervențiile muzicale și universul sonor au devenit parte din poveste, construind atmosfera în care cuvântul rostit putea trece de la intimitate la energie și de la melancolie la bucurie.

Există ceva profund contemporan în această formă de a aduce poezia în fața publicului. Versul nu mai cere liniștea solitară a lecturii, ci acceptă scena, muzica, ritmul și reacția imediată a sălii. Nu-și pierde prin aceasta intimitatea; dimpotrivă, o transformă într-o experiență împărtășită, iar povestea de dragoste devine recognoscibilă tocmai prin lucrurile pe care nu încearcă să le idealizeze. Iubirea este alcătuită și din plecări, din lucruri neterminate, din amintiri care se schimbă odată cu noi. După ce oamenii se despart, nu totul dispare. Ceva rămâne întotdeauna între ei, chiar dacă acel „între” nu mai este un loc pe care-l pot locui împreună.

Într-un festival care arată, de la o zi la alta, câte forme poate lua poezia, „Ce am lăsat între noi” a demonstrat că poemul poate coborî de pe pagină, poate intra în luminile scenei, poate râde, poate spune o poveste și poate deveni muzică.

Iar la sfârșit rămâne întrebarea din care, poate, se nasc toate poemele despre iubire: dintre tot ce am trăit împreună, ce păstrăm și ce lăsăm între noi?

Credit foto, filmare și montaj: Alex Ursu