26 martie 2020 — Aniversări și evocări

Mircea Ivănescu, 89 de ani de la naștere

Prin intermitente intensități ale conștiinței, prin regăsiri – simultaneități ale prezenței și ale absenței –, Mircea Ivănescu își propune să redea inefabilul peisaj al memoriei și al imaginației. De aceea, poezia lui, inextricabil amestec de livresc și de viață, pare construită mai degrabă din muzicalități gestuale decât din cuvinte.

Citindu-l astăzi pe Mircea Ivănescu, la 89 de ani de la naștere, „ne amintim” nu numai de poet, dar și de noi înșine:

„Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape,
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos, am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică, amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată, numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
Îmi iau mai bine o alta. Şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). Şi parcă nu e tot una?
(dar sunt şi amintiri adevărate)”

(Mircea Ivănescu, „dar sunt și amintiri adevărate”, din volumul „Versuri”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.)

36 vizualizări