Mircea Zaciu 90

Pe 27 august (dar la doi ani distanță) s-au născut doi eminenți  istorici literari postbelici: Mircea Zaciu (n. 27 august 1927, Oradea – m. 21 martie 2000, Cluj) și Z. Ornea (n. 27 august 1930, Frumușica, Botoșani – m. 14 noiembrie 2001, București). Altă coincidență: amândoi au trăit ceva mai mult de 71 de ani. Două parcursuri biografice distincte, apropiate de același raționalism sceptic, dar constructiv . Lider necontestat al școlii clujene de critică din anii 60-90, mentor a câteva generații de studenți și profesori, Zaciu a fost un ardelean greco-catolic cu fibră de cronicar muntean exigent și acid, în descendența unui Șerban Cioculescu. Monograf, ca și Cornel Regman, al co-religionarului și co-regionalului Ion Agârbiceanu (1964, 1972), comentator consecvent al literaturii transilvănene (sintetizate în volumul retrospectiv Ca o imensă scenă, Transilvania…), dar fără partizanat regionalist excesiv, a fost spirit cultivat și scormonitor, deschis către toate azimuturile. S-a risipit în așa-numite „contribuții” istorico-literare (e drept, originale și incitante), alcătuindu-și majoritatea cărților din articole și studii de mică întindere. A avut însă și ambiția proiectelor majore (fie ele și colective sau din fragmente). Opera sa de-o viață, pentru care s-a bătut câteva decenii fără a apuca s-o vadă încheiată, este Dicționarul scriitorilor români, coordonat împreună cu colegii Marian Papahagi și Aurel Sasu. Odiseea alcătuirii acestuia, cu obstacolele și cenzurările aferente, e o întreagă istorie a vieții noastre literare sub ceaușism. Dar Zaciu a avut, spuneam, și vocație de cronicar al vremurilor, nu doar al literaturii. Cele mai captivante cărți ale sale sunt cele de călătorie (Teritorii, în primul rând, cu evenimentele europene ale lui 1968) și, desigur, amplul jurnal antum în patru volume – reper autohton al genului, operă de prozator- moralist redutabil și, totodată, una dintre cele mai puternice imagini ale ultimului deceniu de comunism, privit (cu umoare neagră, dar cu tonus combativ) dinspre dedesubturile vieții literare. A coordonat un foarte bun, novator volum colectiv la centenarul nașterii lui Rebreanu (1985), a condus timp de două decenii seria de Restituiri a editurii clujene Dacia și a alcătuit o antologie consistentă a schiței românești (1974). Nu în ultimul rând, a fost și un redutabil organizator și diplomat de culise, calități indispensabile rezistenței culturale în vremuri dificile.

Text de Paul Cernat

foto: Arhiva MNLR