Nichifor Crainic 45

Politic și ideologic, Nichifor Crainic (aka Ion Dobre, n. 22 decebrie 1889 Bulbucata, Vlașca), de la moartea căruia s-au împlinit, pe 20 august, 45 de ani, e un personaj mai mult decât controversat; ca lider al neotradiționalismului cultural interbelic nu poate lipsi însă din nicio istorie a literaturii române. Ideolog al extremei drepte pro-fascisto-naziste autohtone (la concurență cu Nae Ionescu) și artizan al statului dictatorial ortodoxist- etnocratic (una dintre culegerile sale de articole programatice se intitulează chiar Ortodoxie și etnocrație, altele – Puncte cardinale în haos, Lupta pentru spiritul nou. Germania și Italia ș.a. mergând în același sens) pe linia germanului Blut und Boden. Figură proeminentă a inteligenței ultranaționaliste și antisemite, colaborator la periodicele de extremă dreapta, arestat ca instigator al asasinării premierului I. G. Duca, legionar, apoi ministru al Propagandei în cabinetul Ion Antonescu, devine după 23 august 1944 persona non grata, inculpat în categoria criminalilor de război (ce i s-ar fi întâmplat oriunde, nu doar în România sovietizată). Există opinii potrivit cărora însuși premierul Petru Groza ar fi acoperit ascunderea sa vreme de trei ani la niște foști studenți din Ardeal, în ideea de a evita o penalizare internațională mai drastică a României. Arestat și condamnat, fără altă sentință după anularea celei din 1945, la muncă silnică pe viață, deținut la Aiud, și-a plătit supraviețuirea prin colaborare cu Securitatea, devenind, după eliberarea din detenție, avocat de circumstanță al regimului în revista Glasul patriei, adresată românilor din exil. Cu toate acestea, nu va mai avea drept de publicare în țară, singurele texte poetice reeditate în timpul vieții fiind cele din Antologia… lui Nicolae Manolescu din 1968 (retrasă de pe piață ca urmare a publicării unor poeți legionari interbelici și a omiterii unor poeți comuniști). Recuperată după 1990 în culegerea Șoim peste prăpastie, poezia sa carcerală, mai slabă decât a lui Radu Gyr, nu e neapărat superioară volumelor poetice interbelice (emblematicul Șesuri natale, Icoanele vremii, Darurile pământului, Priveliști fugare, Cântecele patriei, antologia Țara de peste veac), în care versifică programatic teme și motive tradiționalist-htonice, patriotice și creștine. Bun cunoscător de poezie, apropiat de Tagore și Rilke, din care a și tradus, a avut, față de literatura sexualizată și cosmopolită atitudini habotnice (v. respingerea lui Mircea Eliade). Ca teolog laic (primul de acest fel la noi, potrivit prietenului D. Stăniloae), titular al primului nostru curs de teologie mistică, dar și ca intelectual public, lider de direcție al neo-tradiționalismului și ortodoxismului interbelic, fondator al al revistei Gândirea, pe care a patronat-o după 1926, Crainic rămâne însă o personalitate de prim-plan, imposibil de ocolit. Dezbaterea interbelică modernism occidentalist vs. tradiționalism răsăritean nu poate fi imaginată în absența acțiunii sale. Din păcate, dincolo de meritele teologice (cursul de teologie mistică, estetica spiritualistă din Nostalgia paradisului ș.a.), exegeza antisemită aplicată Bibliei e toxică. Antiiluministe, propovăduind, după sovietizarea Moscovei, transformarea Bucureștiului într-un nou Bizanț și pledând, în spiritul epocii, pentru adăugarea unei dimensiuni transcendente mai vechiului autohtonism sămănătorist, articolele și eseurile anilor 20 – Sensul tradiției, Spiritualitate, Parsifal ș.cl. – sunt repere ale noului curent, scrise cu vervă și altitudine ideatică, în orizontul lui Berdiaev, Keyserling și Maritain (pe unii dintre aceștia i-a adus în țară). Stimulat de colegul Lucian Blaga, cu care va intra mai târziu în conflict, Crainic s-a format filosofic în Viena expresioniștilor (dar și a lui Hitler). În alt plan, formația sa datorează mult circumstanțelor Primului Război Mondial, în proximitatea lui Nicolae Iorga și a colegului (antiliberal) de generație Pamfil Șeicaru, ironizat mai târziu, ca și Crainic, pentru impuritatea „românismului” clamat (date fiind originile rome comune). Redactate imediat după 1944, memoriile de sertar Zile albe – zile negre, evident pro-domo, au (sub beneficiu de inventar) o reală valoare istorico-documentară și literară. Ovid S. Crohmălniceanu și-l amintește, octogenar, într-o vizită amicală la un vin de Carmel, bătrânul Crainic fiindu-i recunoscător pentru obiectivitatea monografiei despre literatura română și expresionismul, unde Gândirea deține un meritat loc central.

Text de Paul Cernat

foto: Arhiva MNLR