15 aprilie 2020 — Aniversări și evocări

Nina Cassian și spectacolul „A(m) iubi(t) iubirea”

Au trecut deja șase ani de când poeta, traducătoarea şi eseista Nina Cassian a plecat dintre noi. La naştere, se numea Renée-Annie Cassian-Mătăsaru. În 1940, Tudor Arghezi îi spunea sentenţios: „Talent incontestabil!”, după ce-i citise un caiet de versuri.

Prima sa poezie publicată în ziarul „România liberă”, în 1945, care a şocat prin stil, are un titlu teribilist pentru o poezie de debut: „Am fost un poet decadent“. Primul volum, „La scara 1/1”, apărut în anul 1948, a fost atacat vehement de către criticii de partid, fiind considerat un exemplu de „poezie decadentă“. A început să publice versuri realist-socialiste, dând dovadă de o neaşteptată obedienţă, iar apoi s-a izolat într-o fermecătoare literatură pentru copii.

În 1985, Nina Cassian a fost invitată, în America, în postura de „visiting professor”, pentru a susține un curs la New York University, iar la distanță de numai o lună a aflat de arestarea și uciderea, în închisoare, a lui Gheorghe Ursu, unul dintre prietenii apropiați. Acesta fusese arestat de Securitate, iar jurnalul lui conținea câteva poezii scrise de Nina Cassian, în care aceasta satiriza regimul comunist. Securitatea a considerat aceste poeme ca fiind „subversive”, în ciuda subtilității. Nina Cassian a rămas în America, în timp ce, în România, Securitatea i-a confiscat toate bunurile, iar cărțile i-au fost interzise și retrase din biblioteci, până la căderea regimului comunist.

Și pentru că spectacolul „A(m) iubi(t) iubirea”, regizat de Cătălina Buzoianu, dedicat Ninei Cassian și găzduit de Muzeul Național al Literaturii Române, rămâne unul dintre cele mai îndrăgite evenimente, care se joacă de câteva luni bune cu sala plină, ne-am gândit să vă oferim câte ceva din culise, iar protagonostele, Roxana și Naomi Guttman, au fost de acord să ne dezvăluie, printre altele, cum a luat naștere acest spectacol, într-un interviu realizat de colega noastră, Loreta Popa.

*

Se vorbește parcă tot mai des despre libertate, în această perioadă de izolare. Nina Cassian a plecat din România, în căutarea libertății, regizoarea Cătălina Buzoianu a dăruit publicului, prin spectacolele sale, un aer de libertate. Să fie acest spectacol, pe care și-a pus amprenta Cătălina Buzoianu, gura voastră de oxigen și libertate?

Naomi Guttman: Este. În ceea ce mă privește, acest spectacol s-a născut într-un moment-cheie al vieții mele, când mă recompuneam și mă (re)descopeream. Acest spectacol a fost și este ca o gură de oxigen pentru mine, iar libertatea pe care am dobândit-o și învățat-o, în timpul repetițiilor și de-a lungul spectacolelor, este poate cel mai frumos lucru pe care l-am trăit în ultimii doi ani. Libertatea de a fi, de a simți, de a trăi, de a iubi.

De ce ați ales Muzeul Național al Literaturii Române? Mai precis de ce ați rămas fideli acestui spațiu?

Roxana Guttman: Toată clădirea din Str. Nicolae Crețulescu, cu tot ce există în interior, cu toți oamenii de acolo, de la mic la mare, are ceva binecuvântat de Univers. Cum să nu rămâi fidel unei oaze de căldură, preaplin, lumină și iubire? Cum?

Naomi Guttman: Este un spațiu care s-a integrat extraordinar în povestea spectacolului. Cumva, cele două s-au contopit. Iar noi lucrăm foarte bine aici, la mansardă, și în curtea muzeului. E ceva magic aici, la muzeu.

Se spune că în clipa în care ai scris un cuvânt și l-ai închis într-o carte, acesta moare. Având în vedere vremurile pe care le parcurgem, credeți că oamenii mai au nevoie de cuvintele acestea închise într-o carte? Mai au nevoie oamenii de poezie, de spectacole aidoma celui pe care îl jucați, de fiecare dată, cu „casa închisă”, în Mansarda MNLR?

Roxana Guttman: Scriu „Foame” sau „Adio” și „Foame”- mi face ochii să se afunde în orbite, „vine adio și mă sfâșie”, îmi sfâșie iubirea, scrie Nina Cassian. Cuvintele mor când nu sunt citite, când n-ai cui să le spui. Cred că acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de „cuvintele închise într-o carte”. De carte, de artă, de cultură. E vital să ne redescoperim, să ne regăsim (cu stupoare, uimire și chiar durere, uneori) în VIUL dintre coperțile unei cărți, în VIUL dintre culorile unui tablou, al unei piese de teatru. E șansa noastră de a ne salva, evadând într-o altă realitate, care e tot a noastră. Așa cred. Așa simt.

Naomi Guttman: Oamenii au și vor avea nevoie de artă. De poezie, de teatru, de muzică, de literatură, de arta vizuală. Oamenii au nevoie să evadeze din  realitatean care trăiesc. Și noi avem nevoie de asta. La începutul acestei izolări, îmi pierdusem ușor busola, simțindu-mă ca un cal sălbatic închis într-un apartament. Și oare la ce am apelat? La poezie, la cărți, la desenat, la studiu, lucruri la care toți oamenii apelează, într-o formă sau alta.

Nu o dată s-a spus despre scriitori că trăiesc într-un „turn de fildeș”, în care au tendința de a se închide singuri. Se întâmplă același lucru cu actorii?

Roxana Guttman: Turnul de fildeș al celor care creează și nu doar „prestează” e construit cu un buget minim, de permanentă stare de urgență, asta strict administrativ vorbind. Dar turnul nostru de fildeș în care, da, ne însingurăm uneori, are pereți și camere și ziduri întregi de iubire, de pasiune, de strigăte, de urlete, de duioșie, de nevoia de a fi noi cu noi, de dureri, de speranțe, de neîncrederi, de plâns, de râs. Și nu deranjăm pe nimeni. Turnul nostru de fildeș e izolat fonic.

Naomi Guttman: Cred că da, însă vorbesc acum, în numele meu. Turnul meu de fildeș este universul meu interior, cu vise, speranțe, dezamăgiri, cu natură, animale, mama, familie și prieteni, artă, călătorii, cărți. Nu mă plâng. Îmi place turnul meu de fildeș. Și e minunat.

Ce contează cu adevărat pentru voi, oamenii care iubiți cultura, artiști care o împărtășesc celorlalți cu generozitate?

Roxana Guttman: „Nu mă interesează celebritatea. Nu mă interesează succesul. Tot ce vreau e să nu fi trăit degeaba”, scrie Nina Cassian. Eu o spun. Și e una cu mine de mai mult timp. Acum, mai mult ca oricând. Și mă simt ca o pasăre eliberată și liberă.

Naomi Guttman: Să fim înțeleși și apreciați pentru ceea ce facem, și asta din toate punctele de vedere. În România, arta și cultura sunt la capătul listei, parcă suntem branșa renegată și aruncată la gunoi. Când se taie și spânzură, noi suntem primii, ceea ce e trist și nedrept. Însă ce nu te omoară, te întărește, și asta ne ambiționează și mai tare. Și cred că mai e importantă pasiunea pe care o ai pentru ceea ce faci. Să fii dedicat și, în primul rând, sincer cu tine.

Ce rămâne după noi?

Roxana Guttman: Ce rămâne?  „Un măr albastru și un tigru verde”, spune Nina. „E de-ajuns ca să se scrie/ Cu totul alte cărți/ Cu cer roșu,/ Jungle violete/ Și totul se reasortează/ Aici și-n alte părți”… mai spune Nina Cassian. Cred că rămâne Uimirea. „Vai! Ce frumos e jocul acesta de-a geneza./ Până când reapare Mărul roșu,/ și vine tigrul galben/ cu sinuoase dungi/ și ronțăie tot ce s-a scris de atunci”, așa scria Nina Cassian. Asta cred că rămâne.

Naomi Guttman: În anul I de facultate, la UNATC, profesoara noastră ne-a spus un lucru ce a rămas cu mine de atunci: „Cel mai frumos dar pe care-l poți face unui om sunt amintirile”. Și mai rămâne pasiunea cu care ți-ai trăit viața și arta.

De ce ați ales-o pe Nina Cassian?

Roxana Guttman: Pentru că ea mi-a ieșit în întâmpinare și mi-a dăruit niște „cuvinte închise într-o carte” și ne-am contopit „turnurile noastre de fildeș” și le-am transformat într-unul singur cu aripi de înger, în Mansarda MNLR. Și acolo Am iubit și iubim în continuare IUBIREA. Și sunt profund recunoscătoare pentru tot. Fie-i memoria binecuvântată!

Naomi Guttman: Cred că ne-am ales reciproc. Și spun asta cu toată încrederea. Ea m-a ales pe mine într-un moment vulnerabil, ca să mă pot elibera și ca să pot renaște, iar eu am ales-o pe ea, pentru că am simțit că mă înțelege. Și amândouă iubim iubirea.

 

344 vizualizări

Galerie Foto