O întâlnire cu poezia care continuă să incomodeze

Există poeți pe care îi poți așeza liniștit în istoria literaturii. Și există poeți care, chiar după dispariție, refuză să stea cuminți acolo unde îi așază posteritatea. Angela Marinescu aparține celei de-a doua categorii. Duminică, 20 septembrie, de la ora 16.00, în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române, Festivalul Internațional de Poezie București i-a dedicat întâlnirea „Remember Angela Marinescu (1941–2023)”. Au fost invitate Emanuela Ignățoiu-Sora, Cristina Ispas, Elena Vlădăreanu, Ștefania Mihalache, Alina Purcaru și Miruna Vlada, iar dialogul a fost moderat de Toni Chira.

Nu întâmplător, poate, în jurul Angelei Marinescu s-au aflat șapte poete. Autoare aparținând unor generații și formule literare diferite, care au putut privi din prezent către o operă ce a modificat, prin radicalitatea ei, teritoriul în care poezia scrisă de femei putea exista și putea fi citită. Angela Marinescu nu a căutat frumusețea protectoare a poemului. De la „Sânge albastru”, volumul de debut publicat în 1969, și până la cărțile ultimilor ani, a împins poezia spre zone în care limbajul devine experiență-limită. Corpul, boala, moartea, sexualitatea, singurătatea, furia, vulnerabilitatea și imposibilitatea consolării au intrat în poem fără obligația de a deveni suportabile. Tocmai de aceea, despre Angela Marinescu este greu să vorbești folosind formulele liniștitoare ale evocării. Opera ei se împotrivește solemnizării. Nu cere admirație ceremonioasă, cere confruntare.

Întâlnirea din Grădina MNLR a adus în atenție poeta, dar și urma lăsată de scrisul ei în literatura care a venit după. O asemenea influență nu înseamnă neapărat asemănare. Un poet important nu produce copii ale propriei voci. Poate face ceva mai profund: lărgește spațiul în care ceilalți își pot căuta vocea. În cazul Angelei Marinescu, această libertate a însemnat și dreptul de a nu fi agreabilă, de a nu îndulci experiența, de a nu transforma vulnerabilitatea într-o formă decorativă și de a nu cere permisiunea nimănui pentru intensitatea propriului discurs.

Privită prin experiențele și lecturile celor șapte poete invitate, opera ei a rămas astfel deschisă. Nu un obiect de patrimoniu literar asupra căruia s-a tras linie, ci un corp de texte cu care poezia contemporană continuă să intre în dialog, uneori prin apropiere, alteori prin opoziție. Poate tocmai aceasta este una dintre formele adevărate ale posterității unui poet: nu numărul comemorărilor, ci capacitatea operei de a continua să provoace răspunsuri. Angela Marinescu a scris o poezie care nu a cerut cititorului să se simtă bine. Nici acum, când poeta nu mai este, poemele ei nu par dispuse să înceapă să o facă.

Credit foto: Dan Marinescu