Panait Istrati, acum o sută de ani

În biografia lui Panait Istrati, anul 1921 a fost unul crucial. A spus-o el însuși, chiar în prima zi din ianuarie, în cea de a doua scrisoare adresată lui Romain Rolland: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru alții. Pentru mine, este începutul sfârșitului”. Peste două zile, a vrut să se sinucidă în parcul „Albert I” din Nisa.

Cine era Panait Istrati cu o sută de ani în urmă?! Un anonim. Sau, așa cum apărea scris într-un ziar local („Le Petit Niçois”), sub titlul Disperații: „Un supus român, pe nume Gherasim Istrati, în vârstă de 36 de ani, de profesie zugrav”, care „a încercat să se omoare tăindu-și gâtul cu un brici”. Printre hârtiile găsite asupra sa, se afla o scrisoare, unde Istrati declara că se omoară „pentru a scăpa de griji morale și materiale”.

Ce avea să se întâmple după gestul disperat din parcul „Albert I”? S-ar putea spune că toate lucrurile importante pentru scriitorul Panait Istrati derivă de aici. Între acestea, începutul dialogului cu Romain Rolland, care i-a răspuns, pe 15 martie, scriindu-i: „Nu trebuie să pleci din lumea aceasta înainte de a-ți fi epuizat toate încercările de a realiza în operele dumitale – care îți vor supraviețui – visele, ființele dispărute și chiar pasiunile pe care le-ai găzduit! Curaj!”

Din martie 1921, datează și prima încercare literară în limba franceză, un text autobiografic, intitulat Une recontre, trimis celui care avea să-i deschidă, mai târziu, drumul către literatura universală, prefațând Kyra Kyralina, dar care observa încă de pe atunci: „Ți-am citit de două ori povestirea. (…) Important este că ai harul scrierii (…). Vocația dumitale de artist este evidentă. Și în orice limbă ai scrie, vei fi – ești un scriitor.” (s.n., Z.B.)

Tot în martie 1921, în „L’Humanité”, a apărut Nicolai Tziganou, o povestire care, în ciuda nemulțumirilor autorului din cauza numeroaselor greșeli și a neglijenței redacționale, reprezintă debutul lui Panait Istrati ca scriitor de limbă franceză.

Apoi, la începutul lui aprilie 1921, Romain Rolland primea manuscrisul unei a doua povestiri autobiografice („o altă amintire”) – Pendant la traversée – dar și vestea că autorul se vedea nevoit să plece („sau mai bine spus, dispar”), din cauza situației sale materiale precare, pe care încerca să o îndrepte cumva din câștigul de fotograf ambulant (învățase meseria de fotograf și începuse să o practice, la sfârșitul lui ianuarie, imediat după ieșirea din spital).

Din mai 1921 și până în decembrie, același an, toate legăturile dintre Panait Istrati și Romain Rolland au fost întrerupte. În relație cu această perioadă poate fi pus un caiet – cel prezentat aici – pe a cărui copertă e scris: „No. 1”, apoi, unele sub altele, așezate în trepte, cuvintele: „Méditations,/ Nostalgies,/ Souvenirs,/ Réves,/ Pensées”, și care se deschide cu o dedicație: „A Romain Rolland”, aflată sub un rând generic: „Hors du monde, dans le monde, et pour le monde!”. Prima însemnare este din 15 aprilie 1921, iar ultima, din 6 mai 1921.

Cu puțin înainte de a-și începe însemnările din caiet, Panait Istrati îi scrisese lui Romain Rolland (12 aprilie 1921), dar scrisoarea nu a fost expediată. Aceasta și caietul cu însemnări i-au fost trimise lui Romain Rolland în decembrie 1921, la revenirea lui Panait Istrati, după cele câteva luni de tăcere.

Cu ani în urmă, la centenarul nașterii lui Panait Istrati, Alexandru Talex a publicat în „Manuscriptum” (nr. 2/ 1984) una din cele „câteva pagini disparate” descoperite în fondul „Romain Rolland”. Interesant, în legătură cu această pagină, este că a fost scrisă pe o filă de caiet similară cu cele ale manuscrisului În afara lumii, în lume, pentru lume. Pare chiar una dintre acestea. Mai mult, însemnarea este datată „29 aprilie” și are aceeași caligrafie cu a caietului – caligrafia de dinainte de accidentul în urma căruia Istrati și-a rupt două degete de la mâna dreaptă, în vara anului 1921. Înclinăm să credem că pagina aceasta face parte din aceleași însemnări, intitulate În afara lumii, în lume, pentru lume, așa cum se poate deduce și din scrisoarea din 22 decembrie, unde există câteva rânduri referitoare la același caiet: „…vreau doar să-ți spun că de la ultima mea scrisoare, nu te-am părăsit nici o clipă și că, pe numeroase pagini risipite, rătăcind cu aparatul meu de fotografiat prin zeci de sate din Alpii Maritimi, mi-am notat sentimente, gânduri, bucurii și dureri, vorbind mereu cu dumneata. Sigur că sunt multe prostii scrise acolo, dar, de asemenea, și mult suflet, căci toate au venit din interiorul meu.”

Scrisoarea următoare (23 decembrie) lămurește starea și intențiile scriitorului: „… m-am hotărât dintr-o dată în această dimineață să-ți trimit tot ce am scris, așa cum este. La repezeală văd că mai multe hârtii s-au pierdut, altele nu au o continuare, iar peste tot e dezordine și incoerență. Nu contează. Le vei prefera așa cum sunt în locul demoralizării mele. Vreau să știu că nu mă aflu în singurătatea deprimantă și că mă bucur încă de prietenia dumitale. Apoi, odată ce sezonul de lucru va trece, mă voi așeza în primăvară la masa de scris, pentru a continua scrierile începute…”.

Acum o sută de ani, așadar, la jumătatea lunii aprilie, Panait Istrati lăsa în urmă toată viața de până atunci („Acestui fel de viață vreau să-i întorc spatele cu hotărâre.”), dar nu în felul în care încercase în 3 ianuarie, în parcul din Nisa, ci alegând „calea suferinței”: creația literară. După paisprezece ani, tot la jumătatea lunii aprilie, avea să se stingă, lăsând posterității o operă care a făcut înconjurul lumii, cu o repeziciune uluitoare.

Text de Zamfir Bălan, cercetător științific MNLR

Foto 1: Pagini de manuscris și foto Panait Istrati, Arhiva MNLR
Foto 2: Panait Istrati, Arhiva MNLR
Foto 2: „Mon début dans photo…”, Panait Istrati, ianuarie 1921, Arhiva MNLR