13 august 2017 — Evocări

Petre P. Carp 180

Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – m. 19 iunie 1919, Țibănești). Descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni, om de drept cu studii universitare temeinice la Bonn (după cursuri primare la Berlin). Spirit clasic cultivat, dar de un dogmatism rigid, a fost nu doar unul dintre liderii-fondatori ai Junimii (prima reuniune oficială a grupării ar fi fost prilejuită de traducerea sa din piesa Macbeth), ci și liderul junimismului politic și al conservatorismului aferent. Deputat, senator, ministru (în special de Externe, dar nu numai), cu o carieră diplomatică bogată, francmason notoriu din 1867, prim ministru de două ori abia după 1900, când devine și lider al Partidului Conservator, filogerman intratabil după 1914, favorabil Puterilor Centrale din antirusism visceral; om politic definit de un principialism inflexibil, în care admiratorii au văzut semnul caracterului, iar adversarii pe acela al inadecvării, strălucit orator parlamentar, în ciuda vocii sale „cu cioburi de sticlă în gât” (discursurile sale sunt comparabile, la noi, doar cu cele ale lui Maiorescu și Kogălniceanu), și-a sfârșit zilele octogenar, la moșia sa de pe Prut, anchetat de procurori pentru colaboraționism cu ocupantul. I se atribuie butada „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de oameni de stat”. Adevărul e că opțiunea sa geostrategică fusese la fel de onestă în datele ei ca și cea a antantiștilor, doar că vântul istoriei a bătut, finalmente, din altă parte (a avut și un fiu mort pe front). Ideologia sa conservatoare capătă accente reformiste în programul „Era nouă” din 1881, cu o atitudine favorabilă evreilor și capitalului internațional într-o epocă dominată de protecționism naționalist și antisemit. Scrierile sale critico-literare, comentate de E. Lovinescu în broșura monografică din 1942, sunt puține. Deși bine cu rigoare silogistică și nerv polemic, ele sunt greșite prin partizanatul orb la meritele adversarilor. Eșecul literar timpuriu, marcat de falimentul concepției clasice, va fi urmat la sfârșitul vieții de cel politic, prin ieșirea definitivă din scenă a vechilor conservatori. Puternica sa personalitate publică a rămas însă un reper istoric autoritar.

Text de Paul Cernat, 28 iulie 2017