„Poezie și creație” | Adrian Păduraru și Loreta Popa

Invitat astăzi la „Poezie și creație” este actorul Adrian Păduraru. A fost şi băiat bun, şi băiat rău. A avut parte şi de lumini, şi de umbre. A jucat şi film, şi teatru. Succesul i-a atins umărul devreme, făcându-l celebru, dar şi-a păstrat coloana vertebrală şi, astăzi, se poate lăuda cu nenumărate proiecte profesionale, dar și personale.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesoarei Sanda Manu, în anul 1984. A debutat cu rolul Un soldat în piesa „Diavolul şi bunul Dumnezeu” de J. P. Sartre, regia Silviu Purcărete, la Teatrul Mic, Bucureşti. A jucat în „Declaraţie de dragoste”, „Cucoana Chiriţa”, „Extemporal la dirigenţie”, „Chiriţa în Iaşi”, „Secretul armei… secrete”, „Iubire elenă”, „Tata mută munții”. A fost fericit că a ales actoria. E o metodă de a te cunoaşte pe tine însuţi, pe ceilalţi şi o experienţă utilă în orice profesie. A realizat emisiuni de radio și televiziune, iar în ultima vreme, alături de fratele lui, Cătălin Păduraru, pune umărul la emisiunea culturală „Frați de viță”.

„Doamna Sanda Manu era un profesor extrem de exigent, iar exigent este încă un eufemism. Lucruri bune s-au întâmplat datorită exigenței. Trei zile am vrut să dau la Medicină. Prin clasa a X-a, ai mei erau bucuroși de opțiunea asta, mai ales tata, care mă visa făcând Comerț Exterior sau ceva Relații Internaționale, ceea ce pentru anii aceia era vizionar. S-a bucurat și mi-a cumpărat biblia anatomiei, o chestie roșie și mare. Deși pot spune că sunt un om care a citit foarte mult, recunosc că mă speria faptul că trebuia să învăț totul pe dinafară. După trei zile m-am gândit că nu sunt bun de Medicină. Mi-am găsit și argumente. Știi cum e, argumente găsești numai după ce hotărârea e luată. De fapt, erau niște scuze. Că sunt sensibil și nu suport sângele, că nu suport suferința oamenilor. Am intrat la Teatru datorită încrederii pe care o aveam în mine, încredere vecină cu ingenuitatea, ca să nu spun inconștiența. Nu știam cât de dificilă este admiterea, habar nu aveam, nu mă interesasem serios. Mă întreba lumea: «Ce șanse ai?» Spuneam «99, 99 la sută». Am intrat. Cred că lipsa fricii m-a ajutat. Apoi am văzut cum e cu procesul acesta, iar în anul I doamna Manu ne-a spus nouă, băieților, numai pe numele de familie și mi s-a zdruncinat încrederea puțin”, afirmă Adrian Păduraru.

„Am avut ani întregi tentația de a privi oamenii după aparențe. De a-i privi și de a-i clasifica așa, după prima impresie, și am descoperit mai târziu că e atât de surprinzător ce se ascunde în fiecare om, că e atâta poezie în oameni. Așa cum cred că lumea este joc și de asta continuu să fac actorie, cred că lumea este joc, cred că lumea este semn. Bine, asta s-a datorat unui exercițiu al meu de semiotică pe care l-am făcut și am renunțat la un moment dat – și bine am făcut, pentru că ori faci un lucru serios, ori te lași. Am o amintire bună, mi-a deschis niște orizonturi, am dat niște examene într-un proces de doctorat, dar m-am oprit la timp, înainte de a scrie teza, și am evitat alunecarea în impostură. Ar fi scris pe diplomă doctor în filosofie. Dacă eu sunt doctor în filosofie, Kant ce mai e? Păstrez proporțiile… Cred că este joc, cred că este semn și cred că lumea, pare exagerat, dar cred că e poezie lumea”, mărturisește Adrian Păduraru.

Filmare și montaj: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: