„Poezie și creație” | Carmen Firan și Loreta Popa

Invitată astăzi la „Poezie și creație” este Carmen Firan, poetă, prozatoare, jurnalistă, autoare de piese de teatru şi scenarii de film, stabilită din anul 2000 la New York. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Poeţilor Americani şi a PEN American Center din New York. Între 1997 şi 2002 a fost director de programe la Institutul Cultural Român din New York. În 2002 a primit Premiul pentru poezie al revistei The New York Review of Books. Este coeditor al antologiei de poezie americană contemporană „Locul nimănui” şi al antologiei de poezie română modernă şi contemporană „Născut în Utopia” (2006), precum şi al antologiei „Străin acasă. Poezie contemporană americană cu accent” (2008). A publicat poezie – „Iluzii pe cont propriu” (1981), „Paradis pentru ziua de luni” (1983), „Îmblânzitor de vieţi furate” (1984), „Trepte sub mare” (1990), „Negru pur” (1995), „Locuri de trăit singur” (1997), „Candori pedepsite” (2000), „Cuceriri disperate” (2004), „Femeia de nisip” (2018); proză – „Tot mai aproape” (roman, 1991), „Farsa” (2002), „Caloriferistul şi nevasta hermeneutului” (2005), „Puterea cuvintelor” (2007), „Miracole mici şi mijlocii” (2009), „Detectorul de emoţii” (2011), „Valiza cu melci – un horoscop al emigrantului” (2012), „În căutarea magicianului alb. Conversaţii cu Ştefania Magidson” (2013), „Unde începe cerul” (2013), „Umbra pierdută” (2018). Alte volume: „Sertarul cu albine” (antologie de poezie, 2013), „Dreptul la fericire” (antologie de proză, 2014), „Dialogul vântului cu marea. Conversaţii cu Nina Cassian” (2014), „Judecata. Adrian Sângeorzan vs. Carmen Firan, cu un Verdict de Andrei Codrescu” (2015), „Timp în doi” (2015), „Atingerea. Călătorii interioare şi drumuri în afară” (2016), „În apele facerii”, 2019, „Singurătatea bărbaților”, 2022.

„Există o speranță de întoarcere la ceea ce numim cultura clasică, pe care noi o știm, adică cititul, mersul la un recital de poezie. România s-ar putea numi și țara festivalurilor, pentru că nicio țară din lume nu are atâtea festivaluri în fiecare oraș, în fiecare an, în diverse domenii. E totuși un mod de a aduce oamenii împreună, de a le cultiva gustul și apetența, de a umple un gol. Eu consider că marea boală a timpului nostru este depărtarea de natură, și de natura care înseamnă copac, furnică, vânt, dar mai bine zis de natura umană. Este această formă nu de alienare, nu de înstrăinare, dar de răceală, și mai ales o mare lipsă de curiozitate sau mai bine zis de atenție. Totul a devenit formal sau tinde să devină formal. În România când întrebai, nu mai știu cum e acum, dar dacă întrebai pe cineva «Ce faci?», acela îți spunea ce face. Ce face mama, ce face copilul, ce face soțul. La întrebarea «Ce faci?» el vorbea jumătate de oră. În America la întrebarea «Ce faci?» ți se răspunde «Bine. Dar tu?», «Bine și eu». «Bine. Bye, Bye». De fapt nu te interesează ce face, «Ce faci?» e mai mult «Bună ziua!», e un salut, nu este o întrebare. Dincolo de asta există o indiferență mare pentru dramă. Este o lipsă de milă, de înțelegere, de empatie. În acest atac uriaș de informație nu mai ai puterea să interacționezi, nu-ți mai creează nicio emoție. (…) Citești o știre cu bolile care au început în Pakistan și peste ea vine cea din Ucraina și după aceea vine altă dramă, apoi altă dramă. Nu mai ai niciun fel de reacție la dramă. Umanitatea noastră se subțiază pentru că nu mai avem timp să mestecăm nicio informație, să trecem prin noi, să ne gândim la nimic. Cred că această eră a avalanșei de informații și de tehnologie este în detrimentul a ceea ce se numește anima. Suntem nevoiți să trăim în beton și sticlă, nu mai avem timp pentru natură. Copiii la rândul lor sunt tot mai îndepărtați de natură, mai ales în orașele mari”, mărturisește Carmen Firan.

„Îmi vine să scriu poezie atunci când îmi este cel mai insuportabil. Când am o stare de bine nu prea îmi vine să scriu poezie. Dar am multe momente insuportabile, din fericire, din tot felul de motive. Unele sunt în mintea mea, altele sunt în mintea altora, dar e și salvare. Nu ca terapie. Este o salvare dintr-o cușcă imaginară în care uneori suntem puși la nivel psihologic, mental, spiritual și poezia dărâmă zidul, frânge gratiile, te salvează. E un medicament al iubirii extraordinar indiferent dacă e o poezie mare, mică, importantă sau nu”, spune Carmen Firan.

Filmare și montaj: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: