„Poezie și creație” | Maria Răducanu și Loreta Popa

Invitată astăzi la „Poezie și creație” este Maria Răducanu. Artista s-a născut la 3 noiembrie 1967, în Huși, județul Vaslui. A cântat de mică și a început prin a studia vioara. După numai câțiva ani de vioară, a găsit o chitară la Casa pionierilor și a învățat singură atât unele acorduri, cât și să inventeze altele. N-a urmat cursurile unui liceu de muzică, însă prin 89, pe când era studentă la Filologie, s-a hotărât să ia niște lecții de jazz de la doi muzicieni cunoscuți, Marius Popp și Mircea Tiberian. Într-un final a învățat jazz de una singură. Muzica ei a început să fie din ce în ce mai ascultată și apreciată, numele să-i fie rostit tot mai des, fiind adesea comparată cu Edith Piaf, Amalia Rodriguez, Cesaria Evora sau Maria Tănase. Fie că șoptește o doină sau te tulbură cu sonorități de jazz, Maria Răducanu este ea însăși la fiecare apariție pe scenă.

„Arta te ajută să fii, să-ți dibuiești contururile, să-ți atingi miezul. De aici până la celălalt calea e simplă. Dacă suntem cinstiți cu noi, cred că marile revelații produse de lectură nici măcar nu au în vedere vreo carte extraordinară. Marile declicuri se produc în om te miri cum. Una dintre cele zece cărți pe care le-aș lua cu mine în alt sistem solar este «Cartea de iarnă» a domnului Ion Mureșan. Și «Teasta» domnului Eugen Suciu. Acasă am o mulțime de cărți care mă așteaptă să le citesc. Citesc poezie în ultima vreme. E singura lectură care are pentru mine impactul dorit. Poezia mă atinge”, crede Maria Răducanu. „Consider că între poezie (cea adevărată) și muzică nu e nicio diferență. Ambele mi se par rupte din Rai, cea mai înaltă formă de expresie a omului. Nu aș putea spune ce-i trebuie poeziei – sau cântecului – pentru a se înfiripa. Ambele au nevoie de clipa de liniște deplină ce va fi fost înainte de Creație”.

„În acest moment, habar nu am dacă am ceva de dăruit. Pandemia ne-a scos pe fiecare din multă rutină păguboasă, dar și dintr-o oarecare stare de «echilibru», să-l numesc așa. Pentru cineva ca mine, freelancer, artist liber-profesionist, greieraș, instabilitatea asumată, familiară, aproape duioasă din ultimii 20 de ani s-a spulberat. Cei ca mine sunt probabil tâmpi, stupefiați, e acea nemișcare pe care n-am mai trăit-o, în care nu mai știi cine ești, cum ești, cam ce mai poți spune, face, cânta, dărui”, spune Maria Răducanu. „De ceva vreme, s-au «reluat» concertele, dar minte cel ce spune că s-a întors la ce era înainte. Nici cei de pe scenă, nici cei din sală nu mai sunt aceiași. Și atunci ne întărim cu lucruri simple: suntem în viață (mulți dintre noi nu mai sunt), respirăm, subzistăm (majoritatea, la limită), poate că nu ne-am pierdut de tot omenia”.

„Cred că «artiștii», scriitorii, muzicienii, sunt ființe aparte, nu se închid în turnuri de fildeș, că nu-i cu putință. Oriunde ar fi și orice ar face – de juri că-s oameni ca toți oamenii – au o aură diferită, îi luminează un alt fel de soare și mai ales o altfel de lună. În ultima vreme, cu tristețe și oboseală, m-am lovit tot mai mult de felul meu complicat de a fi, după zecile de ani de viață adultă în care mi-am dorit să fiu un om ca toți ceilalți. Chestia e că sunt complicată ca om, cum aș putea atunci oare să fiu simplă ca artist? Și mai ales: cât de bun manager poți să-ți fii, încât să le împaci pe amândouă? Și cam cum le separi? Viața civilă își cere obolul. E o pacoste și o bătaie de cap. Dar nu poate fi eludată. Cred că minciuna e marele rău…”, crede Maria Răducanu.

Filmare și montaj: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: