„Poezie și creație” | Mitică Popescu și Loreta Popa

Actorul Mitică Popescu a acceptat invitația de a participa la „Poezie și creație”, motivându-și prezența prin faptul că este un apropiat al Muzeului Național al Literaturii Române și că de colega noastră, Loreta Popa, îl leagă o lungă prietenie.

A reușit să rămână în inimile tuturor celor care l-au văzut pe scenă, în film, dar și la televiziune, emisiunea „D’ale lu’ Mitică”, pe care o realizează la televiziunea română de ani buni, având încă mare succes. Mărturie a talentului său rămân rolurile pe care le-a construit atent de-a lungul timpului, roluri precum Cocoșilă din „Moromeţii” sau Împăratul din serialul „Lumini şi umbre”, dar și cele din „Vânătoarea de vulpi”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Saltimbancii”, „Drumeţ în calea lupilor”, „Înghițitorul de săbii”, „Imposibila iubire”. Era actor la Teatrul din Piatra-Neamţ când a fost anunţat că s-a eliberat un loc la Teatrul Mic din Bucureşti. Avea 37 de ani, îşi căuta drumul încă. Era în 1973, iar destinul a vrut ca actorul să fie distribuit alături de Leopoldina Bălănuţă în spectacolele „După cădere“ şi „Stâlpii societăţii“. În scurt timp, o prietenie fără egal şi o iubire aidoma i-a legat. Au fost împreună până la moartea actriței. Și astăzi, Mitică Popescu vorbește despre modul în care Leopoldina Bălănuță s-a apropiat de Eminescu, dar mai ales despre iubirea ei pentru poezie. Cu chipul său blând și o modestie ieșită din comun, Mitică Popescu te cucereşte pentru o viaţă, nu doar pentru un sezon. Sub regimul comunist, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru „nedenunțarea de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”, iar calmul cu care vorbește despre acea perioadă a vieții sale impresionează.

„Ca să fii respectat de oameni, trebuie mai întâi să te respecţi tu pe tine. Să ştii să te ridici de la masă la timp, fără să jigneşti pe nimeni. Eşti persoană publică, îţi porţi crucea. Noi, actorii, suntem ai tuturor şi ai nimănui. Nu poţi atinge performanţe decât dacă ai parteneri talentaţi. Dar mai presus de toate e nevoie de muncă, de foarte multă muncă. Învăţăm să fim actori de la tot şi de la toate. De la ce ne înconjoară, oameni, evenimente, natură. Munca, dacă este făcută cinstit este răsplătită până la urmă”, spune actorul. „De când eram copil m-a atras scena. Vedeam ce făceau trupele de revistă înaintea filmelor de la cinematograf, că aşa era pe atunci, mergeam de mai multe ori şi învăţam textele, apoi mă produceam faţă de alţi colegi şi amici. Uneori şi faţă de părinţii lor. Mi-a plăcut. Părinţii mei nu m-au sprijinit, dar nici nu mi-au pus piedici. M-au înţeles, chiar dacă a trebuit să dau de câteva ori examen până să reuşesc. Tata, până când s-a prăpădit, m-a întrebat mereu: «Dar de o meserie când te apuci?» Pentru asta m-a şi dat la un liceu industrial, nu la o şcoală profesională. M-a îndrumat către ştiinţele exacte, dar încă de pe vremea liceului am făcut figuraţie la Teatrul Armatei, unde am trăit clipe de neuitat privindu-i pe George Vraca, Constantin Ramadan şi Nineta Gusti. Se plimba cu cronicile mele în buzunar, se lăuda prietenilor cu care mai bea câte o bere, nu mă vedea decât la televizor, nu venea la teatru”, mărturisește Mitică Popescu. „Am ca orice om şi amintiri plăcute, şi amintiri mai puţin plăcute, dar sunt antrenat să trec peste momentele grele”.

Filmare și montaj: Alex Ursu

Credit foto: Dan Vatamaniuc

Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: