„Poezie și creație” | Ovidiu Cuncea și Loreta Popa

Invitat astăzi la „Poezie și creație” este Ovidiu Cuncea, actor și diacon în același timp. A urmat Seminarul Teologic la Craiova şi Bucureşti, iar apoi a intrat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În 1990, student în anul II la Teologie, a fost admis şi la IATC. În 1986, în timp ce juca la teatrul studențesc Podul, a fost la un pas de a fi dat afară de la Seminar. În apărarea sa, și-a invitat profesorii să vadă spectacolul. „Eram Ştefan Vodă, iar spectacolul începea cu «Tatăl nostru». În vremea lui Ceauşescu. Singurul teatru din România în care se spunea «Tatăl nostru» într-o piesă. Ştefan cel Mare era ars la picior şi spunea: «Desfă! Ştefan al Moldovei nu are nevoie să fie legat! ». Şi-apoi rostea: «Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri…” Şi-l ardea, şi urla, «Mai uşor, Şmil! » – şi spunea tot «Tatăl nostru». Aşa am scăpat de exmatriculare. Mai târziu, ţin minte că Preafericitul Teoctist, când m-a auzit prima oară recitând Scrisoarea a III-a integral, a zis: «Băiatul ăsta trebuie să facă teatru, este foarte talentat». Aşa că am dat examen la IATC. Nu a fost simplu să mă înscriu, însă Dumnezeu a făcut o minune cu mine. M-am angajat la teatrul din Piatra Neamţ, am stat o perioadă scurtă acolo, dar foarte intensă. Am amintiri extraordinare. Am jucat apoi în regia Cătălinei Buzoianu la Teatrul Bulandra, tot ea m-a luat la Teatrul Evreiesc, după aia am plecat la Teatrul Mic şi, într-un final, la Teatrul Naţional, unde sunt şi azi”.

„În perioada de început a pandemiei ne-am întors la noi. Am fost nevoiți să stăm acasă, ceea ce a fost aproape incredibil pentru mine. Nu-mi venea să cred că lumea s-a închis în case de frica unui virus. Am remarcat în timp că oamenii nu se schimbă prea mult în timpul sărbătorilor. Avem noi impresia aceasta. Cei care sunt răi sunt răi tot timpul, oamenii care sunt buni sunt buni și în timpul acesta, sau mai buni. Dar atenție, sunt buni! Cei care sunt răi sunt mai rușinoși în perioada aceasta, dar ei înlăuntrul lor tot răbufnesc”, spune Ovidiu Cuncea.

„Cei care mă știu de la 17 ani își pot aminti că am spus că voi scrie o lucrare de doctorat prin care voi încerca să salvez actorul, spectacolul teatral și lumea teatrală. Conform canoanelor bisericești, actorii nu se puteau boteza, erau expulzați din biserica creștină. Așa spuneam, că o să fac această lucrare și că o să fiu actor la Teatrul Național. Aici e templul meu. Spuneam asta în 1987. Colegii râdeau de mine. Căutarea am avut-o dintotdeauna. Lucrarea pe care am început-o cu domnul George Banu la Paris așa se cheamă «Teatralitatea liturghiei ortodoxe». Actorul, ca și preotul în biserică, la liturghie, are de-o parte spectatorii, respectiv credincioșii, iar de partea cealaltă se întâmplă misterul. Dacă preotul nu rostește cum trebuie cuvintele nu mai e niciun mister. Atunci când preotul nu este cu toată ființa acolo, credinciosul nu primește misterul. Îl primește așa, în treacăt. Așa cum pâinea și vinul se transformă în chip real în trupul și sângele lui Hristos, prin credința oamenilor, așa se întâmplă și în cazul unui actor. În momentul în care eu l-am văzut pe George Calboreanu am crezut cu toată ființa mea că este Ștefan cel Mare. Măcar pentru o clipă în care am uitat de mine și am zis «Sărut mâna, Măria Ta! »”, mărturisește Ovidiu Cuncea.

Filmare și montaj: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți aici „Poezie și creație”: