„Poezie și creație” | Simona Măicănescu și Loreta Popa

Invitată astăzi la „Poezie și creație” este actrița Simona Măicănescu. Nu numai pe scenă este tulburătoare, sinceră, emoţionantă, ci și în afara ei. Un actor adevărat are prezență, interesează publicul, se face necesar. Prezența este o calitate discretă ce emană din suflet, iradiază și impune. Poţi cunoaşte sufletul unui actor prin prisma rolurilor interpretate. Simona Măicănescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” în 1983, la clasa profesorului Octavian Cotescu. A făcut parte din trupa Teatrului „Podul”, de la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, apoi a jucat la Teatrul Mic, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. După ce a jucat în „De ce trag clopotele, Mitică?” şi „Balanţa”, Simona Măicănescu pleacă în Franţa în 1993, a colaborat cu Théâtre de Vidy, Théatre des Amandiers Nanterre, Athénée Théâtre Louis-Jouvet, iar peste Ocean, în New York, cu La MaMa Experimental Theatre Club. A făcut parte din distribuția a numeroase filme, alături de nume importante ale cinematografiei mondiale. Actriţa se întoarce periodic în România pentru diverse proiecte teatrale. Ca să dăm doar două exemple de spectacole cu care a cucerit publicul amintim „The Fever”, în regia lui Lars Norén, după textul scris de actorul american Wallace Show, și „Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi”, după romanul Hertei Muller, realizat cu sprijinul profesoarei Sanda Manu, lui Lars Norén și Cătălin Naum.

„Când joc în engleză gândesc în engleză, când joc în franceză gândesc în franceză. Fiecare limbă are personalitatea ei. Aș putea să compar limba cu un peisaj. Pentru mine, franceza e ca un lan de grâu. Când îl vezi așa de departe spui că e cam monoton, e cam totul la fel. Limba franceză când o vorbești e destul de dreaptă, nu are spațiul valonat, spațiul mioritic, spațiul cântat, dar la prima adiere de vânt începi să descoperi că în lanul acela sunt și vrăbiuțe, mai e și un mac, un gândăcel, poate trece un arici, un iepure care sare, acolo te surprinde limba. Engleza e ca un munte pentru mine. E un munte foarte sinuos, foarte abrupt, și la un moment dat trebuie să ai curajul să sari de pe o creastă pe alta, pentru că din golul acela te inspiri și știi că o prepoziție dacă o pui în partea cealaltă poate să dea cu totul alt sens frazei, să devină altceva. Italiana este o limba solară, totul e deschis, e cu soare, cu gura mare, cu gesturi. Spaniola e cea mai senzuală limbă, te învăluie, te ia în brațe tot timpul”, spune Simona Măicănescu.

„Cred că atunci când joci în altă limbă ești mult mai concentrat și mai smerit, pentru că primul lucru este să fii înțeles. Omul din fața ta, care joacă în limba lui nativă, trebuie să înțeleagă ce spui, să rostești bine lucrurile ca să nu se piardă sensul cuvintelor. Lucrul acesta te obligă să te aduni, te obligă să nu te gândești la nimic altceva decât la cum transmiți, ce transmiți prin cuvintele acelea, care este energia. Când te întorci în limba maternă o redescoperi și o iubești și mai mult și cântărești fiecare cuvânt”, mărturisește Simona Măicănescu.

Filmare și montaj: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect realizat și coordonat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: