Poezie, viață și școală, într-o întâlnire cu elevii Colegiului Național „Sfântul Sava”

Ce mai înseamnă să ai 18 ani? Cum se vede lumea la 18 ani? Ce loc mai are poezia într-o viață împărțită între școală, examene, telefon, prieteni, neliniști și întrebări despre viitor? Mai poate un poem să spună ceva unei generații care trăiește într-un ritm cu totul diferit de cel în care au crescut profesorii și părinții ei?

Despre poezie, viață și școală, dar mai ales despre ce mai înseamnă să ai 18 ani, au stat de vorbă Tiberiu Neacșu, Loreta Popa și Simona Măicănescu cu elevii Colegiului Național „Sfântul Sava”, într-o întâlnire desfășurată în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București.

Numai că poezia nu a rămas prea mult timp subiect de conversație. La un moment dat, Tiberiu Neacșu a transformat întâlnirea într-un joc și le-a propus elevilor să scrie. Fiecare câte un vers. Fără povara de a compune „o poezie”, fără obligația unui rezultat și fără teama că cineva va judeca dacă versul este bun sau rău. Un vers a venit lângă altul. O imagine a întâlnit o alta. Gânduri aparținând unor oameni diferiți au început, aproape pe nesimțite, să comunice între ele, iar la final s-a întâmplat ceva ce nimeni nu putea programa: din versurile elevilor s-a născut o poezie colectivă extraordinară. Acela a fost răspunsul cel mai frumos la întrebarea dacă poezia mai poate ajunge la cei foarte tineri. Pentru câteva minute, nimeni nu a mai trebuit să le explice ce este un poem. Îl construiseră chiar ei.

Jocul propus de Tiberiu Neacșu a schimbat și raportul obișnuit dintre cei care vorbesc și cei care ascultă. Elevii nu mai erau publicul unei întâlniri despre literatură, deveniseră autorii ei. Fiecare contribuise cu foarte puțin, un singur vers, și tocmai din această libertate s-a născut ceva ce niciunul nu ar fi putut scrie singur.

Simona Măicănescu a mutat apoi conversația spre un teritoriu mult mai personal. I-a întrebat ce vor ei să spună despre ei. Nu ce se așteaptă ceilalți să audă, nu ce răspuns ar suna bine în fața profesorilor sau a colegilor. Ce ar alege ei înșiși să spună despre cine sunt. Întrebarea, aparent simplă, a schimbat perspectiva. La 18 ani ești întrebat adesea ce facultate vrei să urmezi, ce profesie îți alegi, ce planuri ai. Mult mai rar ești întrebat cine simți că ești înainte ca toate aceste alegeri să primească un nume. De aici, conversația a mers firesc spre viitor.

Loreta Popa le-a vorbit despre visele lor și despre felul în care își pot canaliza energia către ceea ce-și doresc cu adevărat să facă. Despre importanța de a nu risipi această energie încercând să răspundă tuturor așteptărilor din jur și despre curajul de a investi timp, muncă și perseverență în lucrurile în care cred, pentru că un vis nu devine drum numai fiindcă îl formulăm. Are nevoie de energie îndreptată în direcția lui, de răbdare, de disciplină și, uneori, de puterea de a continua atunci când rezultatele nu apar imediat.

Astfel, fără un scenariu rigid, întâlnirea a trecut de la cuvânt la identitate și de la identitate la alegere. Tiberiu Neacșu i-a provocat să scrie, Simona Măicănescu i-a provocat să se privească, iar Loreta Popa i-a invitat să se gândească la locul spre care vor să-și îndrepte energia. A vorbi cu adolescenții despre poezie nu înseamnă să-i convingi că poezia este importantă. Înseamnă și să afli ce este important pentru ei. Cum privesc școala, ce așteaptă de la viitor, ce-i neliniștește, ce-i entuziasmează și cât de diferită este lumea lor de cea pe care adulții cred uneori că o cunosc. Și, inevitabil, s-a ajuns la întrebarea: ce mai înseamnă să ai 18 ani?

Fiecare generație își amintește propria adolescență și este tentată să creadă că astfel îi poate înțelege pe cei care vin după ea. Numai că 18 ani nu înseamnă același lucru în 2026 ca în urmă cu douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani. Se schimbă lumea, limbajul, tehnologia, viteza informației și presiunile. Rămân însă întrebările esențiale: cine sunt, ce voi face, ce merită iubit, în cine pot avea încredere și ce fel de om vreau să devin? La Colegiul Național „Sfântul Sava”, într-o dimineață de festival, demonstrația a venit chiar de la elevi. Li s-a cerut un singur vers. Au răspuns fiecare în felul lui. Și, când versurile au fost puse împreună, era deja poezie.

Mulţumim profesorilor implicaţi în proiect şi elevilor Colegiului Național „Sfântul Sava”!