„Remember Cezar Ivănescu (1941–2008)”

Un poet rămâne prin cărțile sale. Dar pentru o vreme rămâne și în memoria celor care l-au cunoscut: într-o întâmplare, într-un gest, într-o replică, într-un fel de a rosti un vers sau de a intra într-o încăpere. Literatura păstrează opera. Oamenii păstrează, atât cât pot, prezența.

Vineri, 18 septembrie, de la ora 19.00, Festivalul Internațional de Poezie București a dedicat în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române întâlnirea „Remember Cezar Ivănescu (1941–2008)” împlinirii a 85 de ani de la nașterea poetului și dramaturgului.

Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian și Ioana Diaconescu au readus în fața publicului, prin poeme, mărturii și amintiri, una dintre vocile imposibil de confundat ale poeziei românești din a doua jumătate a secolului XX. Evocarea a fost moderată de Ioan Cristescu.

În cazul lui Cezar Ivănescu, cuvântul „voce” are un sens aproape literal. Poezia sa poartă ritm, incantație, repetiție și o tensiune care cere rostire. Autorul Rodicăi și al Doinelor a construit o lume poetică în care iubirea și moartea, spaima și sacralitatea, trupul și cântecul se apropie până când devin greu de despărțit, dar întâlnirea de la MNLR nu și-a propus să-l fixeze pe Cezar Ivănescu într-un portret critic.

Mărturiile celor care i-au fost aproape au adăugat operei ceea ce nicio istorie literară nu poate conserva în întregime: memoria omului. Din asemenea amintiri se recompune inevitabil un portret fragmentar, subiectiv, diferit de la un martor la altul. Tocmai de aceea este prețios. Fiecare păstrează altceva. Poemele și amintirile s-au completat astfel fără să se confunde. Unele aparțin deja literaturii; celelalte unei memorii care dispare încet odată cu oamenii care au cunoscut autorul. A le spune mai departe înseamnă și a salva ceva din ceea ce nu a încăput în cărți.

În ediția din acest an a FIPB, Cezar Ivănescu revenise deja în fața publicului cu o seară înainte, în spectacolul „Evocări poetice” de la Teatrul Național „I. L. Caragiale”, când poemele sale au fost rostite de Andrei Duban. Dacă acolo actorul îi împrumutase poetului propria voce pentru a face textul din nou prezent, întâlnirea din Grădina MNLR a urmat drumul invers: de la operă către omul pe care ceilalți și-l amintesc. Cele două momente au arătat, fără să o programeze ca pe o demonstrație, două feluri în care memoria literară poate funcționa. Putem reveni la un poet citindu-l şi putem reveni la el ascultându-i pe cei care l-au întâlnit.

La 85 de ani de la nașterea lui Cezar Ivănescu, Festivalul Internațional de Poezie București nu a încercat să închidă o biografie și nici să așeze definitiv un autor într-o formulă. L-a lăsat să revină prin ceea ce continuă să existe: poemele sale și memoria oamenilor. Pentru că există poeți pe care îi citim după ce au plecat. Și există poeți pe care, citindu-i, avem pentru o clipă impresia că nu au plecat niciodată.

Credit foto: Dan Marinescu