Remember Gheorghe Pituț

Ardelean autentic, Gheorghe Pituț s-a născut în comuna Săliște de Beiuș, în data de 1 aprilie 1940 și a murit la București, în 6 iunie 1991. Până să ajungă student al Facultății de Filologie din Cluj a fost pădurar, ceea ce nu e de mirare, având în vedere că și tatăl său avusese aceeași meserie. A debutat în revista „Tribuna”, în 1963. Va pleca de la Cluj și își va termina studiile la Facultatea de Litere a Universității bucureștene, în 1967. La recomandarea profesorului său Dumitru Stăniloaie va obține în 1970 o bursă de studii la Facultatea de Filosofie și Germanistică a Universității din Köln (ulterior va traduce din lirica germană). Copilăria și tinerețea petrecute la țară și prin pădurile Maramureșului îi influențează puternic arta poetică, Pituț simțindu-se exilat la oraș, departe de sursele creației sale. Universul său poetic se configurează în jurul pământului, apei și lemnului, materiei vii, mereu prezente în poeziile sale („oasele-mi sunt în bună parte/ din lemn noduros și uscat„ sau „un lătrat/ rupe așchii dintr-un brad din munți„ și „pe scoarța trunchiurilor/ în noapte/ descoperi câte o pată/ albă/ și, poate, acestea sunt urmele/ prin care i-ai rănit cu gândul”.) Până și iubirea se ascunde în pădure: „îngenunchiat cu securea în mâini/ s-o dezgrop dintr-un arbore tânăr”. De altfel, lexicul utilizat de poet face deseori trimiteri la o mitologie silvică (trunchi, scorbură, brad, stejar, arbore, frunze, crengi, așchii, bârne, grinzi, rădăcini, sevă, brațul pădurii etc.). Despre el, Constantin Sorescu scria în 1981: „Poet al stihiilor, Gheorghe Pituț e imaginatorul unui topos în care ele dormitează de veacuri; e o Transilvanieînfășurată în cețuri sub care strălucesc morganatic codrii verzi de brad și câmpurile de mătase ale lui O. Goga, smălțuită de fluturi sfioși ca lacrima, cu case în pereții cărora se infiltrează jalea, un ținut a cărui colectivitate plânge coral…” Și-a încercat puterile și în proză, publicând un roman, „Aventurile marelui motan criminal Maciste”, ce explora lumea boemei bucureștene (al cărei membru marcant era și autorul). Tradiționalist, pătruns de misterele miturilor ancestrale țărănești, adesea meditativ, el rămâne o voce limpede și originală a poeziei românești moderne. A murit la București, în 6 iunie 1991, lăsând în urmă manuscrisul unui alt roman, rămas neterminat. Dintre cărțile sale de poezie nu trebuie ratate „Ochiul neantului” și „Stelele fixe”, o frumoasă culegere de sonete, poate cea mai bună carte a poetului. În localitatea sa natală, Beiuș,există o stradă, dar și un festival de poezie care îi poartă numele.

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

Fotografie: Gheorghe Pituț, arhiva MNLR