Glisează meniul stânga/dreapta
7 ianuarie 2023 — Evenimente
Portretul scriitorului Ion Minulescu, realizat de Gh. Pojedaev, 1921 – Casa memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”
Ion Minulescu s-a născut la 7 ianuarie 1881 în București, dar și-a petrecut copilăria la Slatina, de unde era originară mama sa, Alexandrina Ciucă. Tatăl, Tudor Minulescu, a murit cu doar o săptămână înaintea nașterii sale, în timpul unei petreceri de Revelion, drept pentru care, mama, rămasă văduvă foarte tânără, la doar 22 de ani, se va recăsători la scurt timp cu militarul Ion Constantinescu, căpitan de cavalerie.
A făcut liceul la Ploiești, unde a și debutat, cu poezii, publicate sub pseudonim (I. M. Nirvan) în revista Povestea vorbei. Deși pleacă la Paris în 1900, cu gândul de a studia dreptul, se va hotărî în cele din urmă să urmeze o carieră literară. La Paris capătă gustul pentru boemă, dovedindu-se un spirit jovial, plin de umor, prietenos. Toată viața a fost un bărbat fermecător, iubit de amicii săi. Aici va descoperi simbolismul, citind avid operele simboliștilor francezi, ca Baudelaire, Nerval, Verlaine, Rimbaud. După patru ani se întoarce în țară, unde va publica poezie, dar și proză. Frecventează cafeneaua Kugler, alături de alți scriitori, cu care se împrietenește, precum Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, Panait Cerna. Poezia sa „Orașul cu trei sute de biserici”, din 1907, perioadă în care frecventa cenaclul „Convorbiri literare”, condus de Mihail Dragomirescu (alături de alți scriitori, ca Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbu), este remarcată de marele I. L. Caragiale, trăitor la Berlin, dar atent la presa românească. Bun cunoscător al limbii franceze, va fi și un iscusit traducător de poezie franceză, uneori alături de prietenul său Dimitrie Anghel. Traducerile celor doi vor fi publicate în „Sămănătorul”. În 1908 îi apare primul volum de versuri, „Romanțe pentru mai târziu”, care beneficiază de o copertă făcută de bunul său prieten Iosif Iser. În același an publică și opul de povestiri simboliste „Casa cu geamuri portocalii”. Cartea are mare succes de public, însă fără a impresiona criticii. În același an lansează și efemera „Revista celorlalți”. Publică și o reeditare a volumului de poezie. În 1910 o cunoaște pe poeta simbolistă Claudia Millian, în redacția revistei „Viitorul”, unde era angajat ca secretar general. Alții susțin o altă variantă a întâlnirii celor doi. Se spune că în același an s-ar fi organizat un bal mascat de către „Tinerimea artistică”, unde tânăra Claudia Millian, venită cu primul ei soț, este impresionată de apariția unui misterios cavaler medieval, acoperit cu zale și armură, cu o mantie fluturând pe umeri. Un bărbat înalt, impunător. Acesta ar fi fost Minulescu. E mai frumoasă varianta aceasta decât prima, cu siguranță. Mai ales că tânăra Claudia, care-i citise, bineînțeles, „Romanțele”, și-l imagina ca pe un plăpând poet clorotic. Se pare că această întâlnire a stârnit amorul tinerei scriitoare pentru falnicul cavaler cu suflet tandru, lucru pe care l-a mărturisit mai târziu, în amintirile ei. Cei doi erau personaje familiare boemei bucureștene, fiind frecvent văzuți la terasa Oteteleșanu (aflată pe locul unde se înalță astăzi Palatul Telefoanelor) sau la faimoasa Capșa. Minulescu era un tip bonom și lăudăros, așa că la declarația lui că nașterea sa în anul morții lui Eminescu înseamnă moartea unui geniu și apariția altuia, Al. Cazaban i-a răspuns cu replica: „Două mari nenorociri în același an!” Evident, poetul a râs, fiind o fire blajină, deloc dispusă la conflicte.
În 1912 lansează cea de-a doua sa revistă, „Insula”, alături de diverși prieteni, printre care se numără George Bacovia, Adrian Maniu, dar și iubita sa, Claudia Millian. Revista va avea o viață la fel de scurtă ca și prima, încetându-și apariția după al treilea număr. În 1913 va publica un nou volum de versuri, „De vorbă cu mine însumi”, cu ilustrații și copertă realizate de același Iosif Iser.
În 1914 se va căsători cu Claudia Millian, care publicase deja volumul de versuri „Garoafe roșii” și începuse să cocheteze cu dramaturgia. Împreună o vor avea pe fiica lor, Mioara Minulescu, talentată plasticiană.
În timpul Primului Război Mondial se vor refugia la Iași înainte de ocuparea Bucureștiului de către armata germană. Fratele vitreg al lui Minulescu, căpitanul Emanuel Constantinescu, va muri eroic în bătălia de la Turtucaia.
În 1920 va apărea volumul de proză „Măști de bronz și lampioane de porțelan”. Influențat de soția sa, începe să scrie teatru, piesa sa „Pleacă berzele” fiind jucată la Teatrul Național.
În 1922 va fi numit Director General al Artelor în Ministerul Culturii și Cultelor, funcție pe care o va păstra până în 1940.
În 1924 va apărea romanul „Roșu, galben și albastru”, un mare succes de public. În tot acest timp continuă să scrie piese, printre care „Omul care trebuie să moară” sau „Manechinul sentimental”, dar și poezie. În 1927 va apărea un nou volum de versuri, „Spovedanii”.
În 1928 va semna o nouă piesă de teatru, „Amantul anonim”, dar și romanul de mare succes „Corigent la limba română”, în care își amintește anii de liceu petrecuți la Pitești și vacanțele de la Slatina, unde stătea la bunicii materni și la mătușa Zoia, sora mamei sale. Oricum, cercetătorii care au studiat arhivele Liceului „I. C. Brătianu” sunt categorici: nu a rămas niciodată corijent la limba română. În același an primește „Premiul național de poezie”. În 1930 apare volumul de nuvele fantastice „Cetiți-le noaptea”.
Va continua să publice romane („Bărbierul regelui Midas”, „3 și cu Rezeda 4”), dar și piese de teatru.
Va muri în 11 aprilie 1944, terorizat de bombardamentele americane, în urma unui infarct.
Despre el, Matei Călinescu scria „În istoria literaturii române”: „Minulescu rămâne în primul rând ca poet. Apărut în momentul paroxistic al sămănătorismului agrest, autorul «Romanțelor» își găsește o sursă de inspirație în lumea civilizației citadine, aducând prin poezia sa mărturia unei sensibilități noi în literatura noastră. Lăsând la o parte ceea ce ține de o originalitate căutată și de o afectare a comportamentului zis, printr-un cuvânt care-și păstrează sensul francez «artist», sensibilitatea minulesciană e, într-un context literar dominat de «dezrădăcinați» convenționali, vie și plină de vioiciune, cu secrete, dar bogate resurse de optimism, inteligența artistică a poetului e mobilă și diversă, receptivă și cercetătoare. Toți acești factori fac parte din sinteza lirico-umoristică pe care Minulescu o realizează cu atâta farmec contagios în versurile sale.” Evident, chiar dacă e considerat cel mai important poet simbolist, mulți critici l-au judecat cu asprime, ca pe un poet facil, lipsit de profunzime, ceea ce este total nedrept. El a fost etichetat ca „adevăratul stegar al simbolismului” (Eugen Lovinescu) sau „agentul cel mai activ al simbolismului înainte de război” (Șerban Cioculescu), dar Minulescu era preocupat și de idei profunde, de științele oculte, de misterele metafizicului, iar scrierile sale ar trebui descifrate într-o cheie nouă, mai ales că poezia sa nu este deloc datată și este descoperită constant de noi generații de tineri cititori. Apartamentul lui din Cotroceni, în care a locuit alături de soția și fiica sa, înconjurat de operele de artă dăruite de numeroșii săi prieteni artiști și unde și-a scris majoritatea cărților, este astăzi casă memorială, făcând parte din patrimoniul M.N.L.R.
Minulescu a scris cu mare succes nu doar poezie și teatru, ci și romane, ca „Roșu, galben și albastru”, „Corigent la limba română” sau nuvele, precum „Cetiți-le noaptea”. Este unul dintre cei mai importanți poeți simboliști ai noștri, volumul „Romanțe pentru mai târziu” fiind mereu descoperit de generații noi de cititori. Acest volum, apărut în 1908, va fi ilustrat de marele pictor Iosif Iser, bun prieten al poetului. În 1928 va primi Premiul Național de Poezie. Poezia lui, vie, plină de vervă, ironică, spirituală, este citită cu mare interes, ba chiar și pusă pe muzică, până astăzi. Citiți-l, chiar și noaptea, veți dormi mai bine.
Text de Radu Băieșu