Remember Nicolae Iorga

Nicolae Iorga s-a născut la 5 iunie 1871, la Botoșani. Încă de copil își arată extraordinara capacitate intelectuală, învățând mai multe limbi străine (franceză, italiană, latină și greacă) și uimindu-și profesorii cu erudiția sa precoce. La vârsta de nouă ani le preda colegilor istoria României, sub privirile uimite ale profesorului său. Va absolvi Facultatea de Litere de la Universitatea din Iași în doar un an, cu o lucrare de licență despre literatura greacă, impresionând mediul academic. Ca urmare a demersului făcut de trei academicieni, printre care și A. D. Xenopol, este trimis să-și continue studiile la Paris, Berlin și Leipzig, luându-și doctoratul în 1893, la doar 23 de ani. Cu această ocazie va învăța limbile engleză și germană. În presă a debutat precoce, la doar 13 ani. A devenit membru al „Junimii”, condusă de Titu Maiorescu, publicând mai multe articole în revista „Convorbiri literare”. De altfel,  colaborează cu numeroase alte publicații, cu articole literare sau politice, inclusiv cu revista „Contemporanul”. Debutează ca poet, cu volumul „Poezii” (1890-1893). Întors în țară după periplul european, va reuși să obțină un post de profesor suplinitor de istorie la Universitatea din București, ceea ce era o reușită remarcabilă pentru un tânăr de doar 23 de ani. În 1895 va izbuti să devină profesor titular de istorie universală. Între timp, este tot mai preocupat de intrarea în politică, nu doar de cariera de istoric. Devine apropiat de Partidul Conservator, dar și de A. C. Cuza, fiind inamicul declarat al liberalilor. De altfel, el reușește să obțină un loc de deputat în 1905. După o lungă colaborare cu revista „Sămănătorul”, își înființează propria revistă, „Neamul românesc”, de orientare naționalistă. Reprimarea răscoalei de la 1907 de către guvernul liberal îi provoacă reacții puternice. Scrie pamfletul „Dumnezeu să-i ierte” și susține o serie de conferințe despre problema agriculturii și a înapoierii țăranilor români, ale căror încasări urmau să ajute victimele represiunii. În 1910 înființează, alături de A. C. Cuza, Partidul Naționalist Democratic. În tot acest timp scrie enorm, publicând numeroase lucrări de istorie, critică literară și chiar teatru, drame istorice având ca figuri centrale personaje ca Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare (de-a lungul vieții, a publicat nu mai puțin de 45 de piese, multe dintre ele jucate). Militant declarat pentru unirea Transilvaniei și a celorlalte teritorii deținute de Austro-Ungaria cu România, va susține puternic intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, atât ca membru al Parlamentului, cât și ca persoană publică. După catastrofala campanie militară din 1916, se va refugia la Iași, unde va continua să predea și să scrie texte patriotice. Va fi unul dintre criticii umilitorului Tratat de pace încheiat cu Puterile Centrale și va refuza să se întoarcă la catedra din București atâta timp cât orașul era ocupat de armata germană. După război s-a implicat activ în viața culturală și universitară a noii provincii românești Transilvania. În toată perioada interbelică a continuat să publice cărți de istorie, memorialistică, dar și piese de teatru, fiindu-i oferite numeroase distincții și onoruri de către lumea academică europeană. Printre nenumăratele lui călătorii didactice sau de documentare, se numără și o amplă expediție în America, unde este primit chiar de președintele Herbert Hoover. În 1931 va deveni prim-ministru, la rugămintea regelui Carol al II-lea, pe care îl avusese cândva ca discipol, la școala sa de la Văleni. Cu această ocazie intră în conflict cu Garda de Fier și conducătorul acesteia, Corneliu Zelea-Codreanu. Deja nu mai ocupa funcția de prim-ministru, el va critica dur Garda de Fier după omorârea lui I. G. Duca, fără să știe că îl aștepta aceeași soartă. În ziua de 27 noiembrie 1940 a fost ridicat din vila sa de la Sinaia de un grup de legionari și împușcat în pădurea de la Stejnicu. Opera lui Iorga este uriașă, neegalată de niciun scriitor sau cărturar român. La 24 de ani devenea membru corespondent al Academiei Române, iar istoria României nu poate fi înțeleasă fără aportul lui. A scris 1250 de cărți și aproximativ 25000 de articole, dintre care „Studii și documente cu privire la istoria românilor” în 25 de volume, memorii, cărți de istorie literară, „Istoria literaturii românești” în trei volume, „Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688” și multe altele. Un uriaș care și-a dominat contemporanii printr-o colosală putere de muncă, dublată de o cunoaștere enciclopedică a istoriei românești și o imensă ambiție.

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

Fotografie: Nicolae Iorga, arhiva MNLR